SCOP:

Acest blog îşi doreşte să pună în discuţie, într-un spaţiu în care singura restricţie este cea dictată de bunul simţ, problema transferării unei părţi importante din obiectele provenite de la biserica fostei mânăstiri Cotroceni, aflate în prezent în custodia Muzeului Naţional de Artă al României (unde beneficiază de condiţii deosebite de expunere şi conservare), în proprietatea Administraţiei Prezidenţiale.

PETIŢIE

Aici găsiţi link-ul pentru petiţia online iniţiată de Reţeaua Naţională a Muzeelor din România. Vă rugăm citiţi şi semnaţi petiţia!
http://www.petitieonline.ro/petitie/salvati_iconostasul_de_la_cotroceni-p47413046.html

Tupeu complet "negolănesc" (cunoscătorii ştiu de ce!)

Tupeu complet "negolănesc" (cunoscătorii ştiu de ce!)

luni, 30 martie 2009

Politicul împotriva culturii - Studiu de caz: iconostasul de la Cotroceni

Autor: Radu BERCEA

De la instalarea sa, actuala putere calca în strachini haotic, dar cu asiduitate, obstinatie si „avânt pionieresc“. Dezgustat si eu, ca multi altii, de spectacolul public, nu as fi iesit la rampa daca nu as fi fost martorul unei situatii scandaloase ivite în chiar zona mea profesionala. Este vorba de un grav abuz la care este supusa institutia în care lucrez: încercarea de a spolia Muzeul National de Arta al României de iconostasul Bisericii Cotroceni. Cunoscând deci situatia din sursele cele mai directe, scriu în nume personal, exprimându-mi propriile opinii.
Scurt istoric al problemei
Biserica Manastirii Cotroceni, pe care domnitorul Serban Cantacuzino a ctitorit-o în anul 1679, înzestrând-o cu pretioase obiecte de cult – argintarie, broderii, icoane, mobilier si, nu în ultimul rând, un superb iconostas –, a avut parte, de-a lungul timpului, de numeroase tribulatii. Acestea au culminat cu stricaciunile produse de marele cutremur din 1977. Atunci, inventarul bisericii a fost încredintat spre pastrare, cu acte în regula, Muzeului National de Arta al României (la ora aceea, Muzeul de Arta al RSR). În furoarea sa demolatoare de asezaminte ecleziastice, Ceausescu a dispus demolarea bisericii în anul 1984.
Între timp, „custodele“ obiectelor în cauza – Muzeul de Arta – a facut exact ce trebuia sa faca: mereu cu profesionalism, le-a restaurat, le-a conservat, le-a valorificat, integrându-le în expunerea permanenta a galeriei de arta veche româneasca, inaugurata în anul 2002. Pentru oricine a cunoscut aceasta galerie în vechea sa prezentare, pe când muzeul functiona doar în aripa Stirbey a fostului palat regal, progresul este evident, atât ca anvergura a expunerii, cât si ca viziune muzeografica.
Evolutii recente
În incinta Palatului Cotroceni, devenit la începutul anului 1990 sediul Presedintiei, a fost deschis un muzeu de conjunctura, subordonat Ministerului Culturii. Spre a mai remedia, pesemne, parcimonia patrimoniului propriu, acest muzeu si-a exprimat, înca din 1992, dorinta de a prelua inventarul fostei biserici. Pentru aceasta era necesar avizul unei comisii numite prin ordin al ministrului Culturii, comisie ai carei membri erau personalitati de prestigiu în domeniu. Avizul a fost nefavorabil, astfel încât transferul nu a mai avut loc. Problema si-a putut gasi rezolvarea întrucât erau implicate doua institutii muzeale subordonate aceluiasi minister. Merita subliniat modul responsabil în care a procedat, în acel moment, factorul de decizie politica: solicitarea opiniei competente a unor specialisti si respectarea avizului acestora.
La sfârsitul anului 2001, câteva institutii din subordinea Ministerului Culturii si Cultelor au fost trecute, în mod furtiv si neavenit, sub autoritatea Consiliului General al Municipiului Bucuresti. Între ele se numara si Muzeul Cotroceni. Din punct de vedere executiv, aceasta însemna ca institutiile în cauza se subordonau Directiei pentru Cultura din Primaria Municipiului Bucuresti si, în ultima instanta, primarului general de atunci, adica lui Traian Basescu. Dar presedintele din acea vreme, Ion Iliescu, nu a agreat aceasta adiere a spectrului primarului general în ograda sa, drept care Muzeul Cotroceni nu a mai fost transferat primariei, ci Administratiei Prezidentiale. Anii au trecut si – ce sa vezi! –, indezirabilul spectru a ajuns sa se instaleze, în carne si oase, la Palatul Cotroceni. Anii au trecut mai departe si, de asta data, spectrul de la Cotroceni a prins sa adie în ograda culturii. Astfel, în septembrie 2008, Ministerului Culturii si Cultelor (MCC) i s-a solicitat din nou transferul obiectelor de cult de la Muzeul National de Arta la biserica fostei manastiri Cotroceni, în curs de reconstruire pe vechiul amplasament. (Informatii ulterioare vin sa clarifice situatia. Biserica nu a fost administrata de Patriarhie, iar noua biserica este parte a Muzeului National Cotroceni.) În raspunsul sau, MCC precizeaza ca, în baza Legii nr. 182/2000, preluarea inventarului se poate face numai cu avizul Comisiei Nationale a Muzeelor si Colectiilor. Prin urmare, sub semnatura secretarului general al MCC, Administratiei Prezidentiale i se pune explicit în vedere ca demersul în cauza nu poate eluda avizul specialistilor în domeniu.
Contratimpi si inadvertente
Din acest prim moment si pâna la ora actuala, persoana care face demersurile în numele Administratiei Prezidentiale nu este, cum ar fi fost de asteptat, responsabilul cu problemele culturii si cultelor, ci consilierul de stat din fruntea Departamentului Managementul Resurselor (?!). Se solicita, asadar, preluarea unor pretioase obiecte de cult din secolul al XVII-lea, de parca ar fi vorba, bunaoara, de un automobil Logan sau de o imprimanta color...
Întelegem din aceste fapte ca Muzeul National Cotroceni nu a încetat nicio clipa sa râvneasca la odoarele cantacuzinesti, asteptând doar un moment mai propice. Acest moment a venit curând, odata cu instalarea unui guvern gata sa obtempereze neconditionat injonctiunilor prezidentiale. Mai mult, orice element conjunctural a putut fi pus la bataie: invocarea principiului „sacru“ al restituirii bunurilor înstrainate abuziv în comunism – principiu care, cum s-a vazut prea bine, a fost de multe ori aplicat în mod foarte „profan“ si arbitrar, cu rezultate maligne pentru patrimoniul artistic national; exploatarea actualei mentalitati bisericoase care bântuie îngrijorator în cercuri prea largi; influentarea deciziilor autoritariste ale unui presedinte necugetat.
Astfel, proaspatul deus ex machina al culturii, cultelor si patrimoniului national din România, caruia, de buna seama, i se va fi cerut „de la cel mai înalt nivel“ sa rezolve corespunzator aceasta problema aflata în parohia sa, a gasit cu cale sa puna carul înaintea boilor. În loc sa înceapa, cum ar fi fost normal, prin a solicita opinia specialistilor în legatura cu oportunitatea mutarii obiectelor de la MNAR la Cotroceni – opinie în mod previzibil negativa, asa cum fusese si cu ani în urma –, a preferat sa afirme negru pe alb (pe hârtie cu antet, numar de înregistrare, semnatura si stampila) ca „se impune (s.n.) revenirea acestor obiecte de cult în lacasul caruia i-au apartinut“. Raspunsul prompt al MNAR cuprindea si raportul de conservare semnat de specialisti ai institutiei, raport care, dupa o prezentare cât se poate de competenta si de pertinenta a situatiei iconostasului – piesa cea mai importanta, cea mai valoroasa, dar si cea mai fragila din inventarul fostei biserici –, concludea: „este evident ca demontarea, transportul, remontarea si amplasarea într-un alt mediu nu pot fi luate în discutie întrucât vor duce la distrugerea acestui bun cultural cu valoare exceptionala pentru cultura si arta medievala româneasca“.
Dupa o saptamâna, acelasi înalt demnitar numea, prin ordin ministerial, „Comisia de evaluare a starii de conservare a catapetesmei bisericii Cotroceni si de stabilire a conditiilor optime de expunere a acesteia“. Comisiei, compusa din restauratori si istorici de arta, nu i se cerea însa un aviz de oportunitate privitor la mutarea iconostasului, ci propuneri pentru „stabilirea conditiilor care trebuie asigurate în interiorul bisericii reconstruite pentru a putea instala catapeteasma“. Cu alte cuvinte, specialistii nu erau întrebati ce anume trebuie facut, ci li se indica ce trebuie ei sa faca, în urma unei decizii deja luate.
Hoc volo, sic iubeo, sit pro ratione voluntas – (adica: „Asa vrea muschii mei“)
Ca lucrurile stau astfel o dovedesc documentele. Aceasta comisie a fost constituita prin ordinul ministrului din 26 februarie, având a se pronunta pâna la data de 12 martie. Dar cu o zi înainte, pe 25 februarie, era adoptata Hotarârea Guvernului nr. 194/2009, prin care iconostasul si o sumedenie de alte obiecte bisericesti erau date în „administrarea Administratiei Prezidentiale“, preluarea urmând a avea loc în termen de 30 de zile de la data intrarii în vigoare a numitei hotarâri. Surprinde caracterul intempestiv al acestei HG, adoptata la interval de numai 6 zile de la raspunsul MNAR (mai sus mentionat) la scrisoarea ministrului Culturii, raspuns care, se întelege, nu avea cum sa vina în întâmpinarea solicitarii de transfer. Oare cine sa fi fost în masura a impune guvernului aceasta demonstratie de forta, într-o problema relativ marunta, când avem criza economica mondiala si atâtea alte „cestiuni arzatoare la ordinea zilei“? Cine altcineva decât persoana ale carei ordine sunt executate de prim-ministru „întocmai si la timp“, cum se spune în armata?
Surprinde si faptul ca aceasta HG a fost publicata în Monitorul Oficial abia la data de 10 martie. Sa fi fost vorba de o temporizare deliberata, pentru ca abuzul sa-si urmeze cursul nestingherit, fara stiinta cercurilor de specialitate si a opiniei publice?Iata, însa, ca nu s-a întâmplat asa. Pe 12 martie, comisia numita de ministrul Culturii, Cultelor si Patrimoniului National s-a pronuntat, cu argumente solide, împotriva mutarii iconostasului, iar vineri, pe 20 martie, punctul sau de vedere a fost însusit de Comisia Monumentelor care functioneaza pe lânga Ministerul Culturii. Anterior, pe 9 martie, comisia interdisciplinara întrunita la MNAR daduse un verdict identic: „nu este cazul ca iconostasul sa fie mutat“. Aceeasi este si pozitia colectivului de specialisti al Sectiei de Arta Veche Româneasca a MNAR, formulata în memoriul din 13 martie catre ministrul Culturii. În sfârsit, pe 18 martie, Reteaua Nationala a Muzeelor din România a initiat, în acelasi sens, o petitie online care, la ora redactarii acestui articol, a fost semnata de 788 de persoane.
Nu are rost sa rezumam aici argumentele specialistilor, poate mai greu accesibile celor neinitiati. Sunt chestiuni de tehnici artistice, de restaurare, de conservare în primul rând. Mai este si absurdul ideii de a garnisi un „remake“ – fie el si edificiu bisericesc – cu obiecte autentice, de epoca, salvate si puse în valoare prin efortul si priceperea oamenilor de meserie. Ceea ce se cuvine, în schimb, subliniat cu insistenta este consensul în privinta consecintelor nefaste ale mutarii iconostasului, precum si faptul ca acesti specialisti – universitari, cercetatori, muzeografi, conservatori, restauratori, arhitecti – sunt cei mai buni pe care îi avem în prezent. Nu ne ramâne decât sa speram ca, în ceasul al doisprezecelea, guvernul si MCCPN le vor da ascultare!

Articol publicat in Revista 22 in data de 24 martie 2009 (http://www.revista22.ro/articol-5822.html)

Niciun comentariu: