Finalizare de situatie:
http://www.a1.ro/news/social/palatul-cotroceni-a-pierdut-batalia-cu-muzeul-national-pentru-iconostasul-bisericii-din-curtea-prezidentiala-132332.html
(ceva in neregula cu Romania? o urma de normalitate? neah, doar o impresie!)
Tupeu complet "negolănesc" (cunoscătorii ştiu de ce!)
miercuri, 3 noiembrie 2010
luni, 30 martie 2009
Vând maşina de spălat Albalux, frigider Zill, iconostas datat 1682 şi altele. Aştept cotroceniul.
Mulţi ar spune că trăim materializarea motivului “lumii pe dos”. Poate ar fi mai potrivit să spunem motivul “dosului pe lume”. Adică unii tratează lumea cu curu’ (n-am ce-i face, sună urât, dar asa îi zice pe româneşte, cum susţinea şi Alexandru Graur) şi lumea înghite in sec. Eu cred însă altceva. Fără nici o aluzie politico – rasială trebuie să spun că trăim povestea, în versuri, a celor zece negri mititei, cu aplicare muzeală. Deocamdată ne aflam la strofa a doua (adică s-au dus 2), oare o să depăşim poezia şi n-o să mai rămână niciunul?
Zece negri mititei au păpat oua
Unul s-a intoxicat şi-au ramas doar nouă
Nouă negri mititei au plecat la înot
Unul s-a ânecat pe loc şi-au ramas doar opt
Opt negri mititei au mâncat castane coapte
Unul s-a fript tare rău şi-au ramas doar şapte
Sapte negri mititei construiau la case
Unul şi-a rupt un picior şi-au ramas doar şase
Sase negri mititei încaltau opinci
Unul a alunecat şi-au ramas doar cinci
Cinci negri mititei au plecat la teatru
Unul a jucat cam prost şi-au ramas doar patru
Patru negri mititei au mâncat ardei
Pe unul l-a pişcat cam tare şi-au ramas doar trei
Trei negri mititei au fost la război
Unul a fost împuscat şi-au ramas doar doi
Doi negri mititei au tras cu tunul
Unul a murit din ei şi-a ramas doar unul!
Până zilele trecute am crezut că nimic nu mă mai poate surprinde în atitudinea Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional şi a Preastimabilului Domn care îl conduce. Asta pentru că încă mai speram să existe o limită a minimei decenţe intelectuale şi alte bla-bla-bla-uri de acest gen. Mărturisesc sincer că am fost un MARE DOBITOC (şi aici nu vreau să jignesc în nici un fel conlocuitorii noştri necuvântători). „În nemernicia mea”, mi-am imaginat că acţiunile de demolare culturală se vor sfârşi odată cu cazul MNAR – COTROCENI. Ei, ba bine că nu! Auzisem de câteva zile despre intenţia MCCPN de a evacua tot patrimoniul mobil din Muzeul Bran pentru a preîntâmpina retrocedarea castelului Bran către Dominic de Habsburg în luna mai. Despre acestă mârşavă retrocedare presa şi autorităţile au tot tunat şi fulgerat de câţiva ani buni. S-a aruncat cu pietre şi s-a scuipat venin asupra asupritorilor austrieci (care nu făceau altceva decât să îşi ceară un drept firesc, natural). S-au invocat toate elementele posibile ale spiritului naţional(ist), ale patriotismului, care este frate (vitreg) cu românul sau, mai bine spus, care îi curge prin vene (la fel ca şi alcoolul), pentru a combate această intruziune a agenturilor străine burghezo-moşiereşti care vor să ne rupă de trecutul glorios. Mai clar, Autorităţilor le-a fost frică de faptul că a venit cineva şi le-a luat de sub nas ceva ce mai bine furau Dumnealor.
A durat mai mult de 3 ani până când presa a reuşit să afle adevărul: culmea, nemţii nu au avut intenţia de a vinde niciodată castelul. Ba, mai mult, nici nu s-au gândit să-i schimbe destinaţia muzeală (cât tupeu pe ei!!!!). Auzi tu, fată, să vină străinezii aştia să ne corupă CU CUltura lor decadentă de tip occidental! Câtă neruşinare, auzi, să vină nemţii aştia să doneze colecţiile personale ca să fie puse în muzeu şi nici să nu vrea nimic în schimb, când puteam să furăm noi pe rupte şi poate chiar să facem şi un Draculaland (micuţ, aşa cât să dărâmăm juma’ de castel). Foarte mult o să ne ia până o să ne dăm seama că oamenii aştia din Casa de Habsburg sunt mai români decât foarte mulţi dintre noi pentru că, în mod sigur, ei au fost crescuţi şi au trăit într-un spirit mult mai românesc decât cel care a existat în România ultimilor 50 de ani.
Ca să revin la ceea ce m-a surprins pe neaşteptate şi în mod subit: moralitatea promtă cu care a răspuns Domnia Sa, Domnul Ministru Theodor Paleologu, la aceste intenţii mişeleşti ale asupritorilor austrieci şi anume, a golit castelul trimiţând obictele spre o bună păstrare şi conservare în clădirea-muzeu (de 5x10 m) a fostei vămi medievale Bran. Felicitările mele absolute merg spre acest gest curajos, nu mi-am imaginat că cineva o va viola pe Regina Maria după 61 de ani de la moarte, dar se pare că s-a găsit omul potrivit. Iată că în aproape 4 luni de activitate MCCPN şi Distinsul său Conducător au reuşit să pună la cale dipariţia (parţială sau completă) a două mari muzee şi atracţii turistice din România. Mai grav, a reuşit să distrugă memoria şi expresia materială a personalităţii Reginei Maria şi a Principesei Ileana şi este pe cale să distrugă şi puţinii martori fizici, rămaşi, ai personalitătii lui Şerban – Vodă Cantacuzino, dar ce importanţa au aceste nimicuri în faţa cărămidei patriotismului cu care Ne batem în piept. Sunt sigur că şi în cazul Bran se vor găsi nişte „descărcători” de responsabilitate, aşa cum în cazul Cotroceni s-a dat vina pe Prinţul Şerban Cantacuzino, pe specialişti etc., niscai Dominic de Habsburg, niscai autorităţi locale sau fostul/foştii ministru/miniştrii al/ai culturii.
Pe undeva, tind să-l înţeleg şi pe Domnul Ministru. Domnia Sa s-a întors din ambasadoriat şi a văzut că au reuşit şi românii să coboare din copaci, ba chiar au ajuns primii, la nivel mondial şi internaţional, la categoria cultură. Ce dracu’ ne-o mai trebui atunci atâta cultură, aşa că mai reducem. Hârşşşşt! Şi dacă o mai fi nevoie pe viitor, pe ici, pe colo, de ceva culturică, no problem!, ne dă Domnia Sa din rezerva proprie că şi aşa are prea multă!
Un fapt pe care îl aşteptam cu destul de multă nerăbdare (sado-masochistă, recunosc) a fost precizarea unei poziţii a BOR faţă de problema Cotroceni – MNAR (nu vreau să fiu înţeles greşit, nu am nimic cu libertatea de expresie religioasă). Iată că acest fenomen s-a produs seara trecută printr-o intervenţie a unei Prealuminate feţe bisericeşti, care s-a exprimat telefonic în timpul unei emisiuni în cadrul căreia domnul academician Răzvan Theodorescu a luat o atitudine normală şi lăudabilă faţă de aceste gesturi de onanism politico-cultural ale MCCPN. Slavă tuturor panteoanelor existente că BOR s-a hotărât să condamne blasfemia MNAR de a jefui Biserica Mânăstirii Cotroceni! Anathema sit! Acum pot dormi liniştit la gândul că statul, pe deplin laic, (pri)veghează asupra valorilor patrimoniale ale patriei multilateral dezvoltate. Cam la ce altceva ne-am fi putut aştepta? Ce-i drept, sinapsa s-a produs cu o anumită lentoare, dar totuşi mărirea salariilor popilor şi bugetul acordat construirii de noi biserici (ca să nu mai vorbim de unda verde dată ridicării catedralei mântuirii neamurilor proaste) au atins nervii vizaţi de.........credinţa (electorală) nedisimulată a Autorităţii. Imediat au apărut şi obedienţii credincioşi care şi-au făcut cunoscută revolta, pe spaţiile virtuale publice, şi care au condamnat impioşenia păstrării „odoarelor” într-un spaţiu muzeal laic. Aşa e fraţilor, şi eu sunt alături de voi! De ce să se îngrijească muzeele de patrimoniul istoric şi cultural când BOR o face cu mai mult succes. Dovada vie a acestui fapt sunt mânăstirile medievale înfrumuseţate cu termopane, cu betoane, cu aere (re)condiţionate, în care gunoaiele arhitecturale de secol XV, XVI sau XVII au fost înlăturate şi înlocuite cu frumoase şi armonioase construcţii moderne din bca. Ce să mai vorbim de condiţiile exemplare de conservare pe care le întâlnim în „muzeele” de pe lângă locaşele de cult (unde intri când şi dacă au chef Preasfinţii Părinţi)! Eu, sincer, recunosc că praf şi carii ca la Sâmbăta de Sus nu am mai văzut nicaieri. A fost splendid să văd cum colecţia de cărţi vechi şi icoane a lui Plămădeală era depozitată în spaţii speciale constituite din grămezi de moloz – şi am mai şi plătit multicel pentru acest privilegiu- (şi de-ar fi doar intr-un singur loc!). Dar braţul legii patrimoniului nu poate ajunge aici: zidurile sunt groase, burţile sunt mari, bărbile sunt lungi şi glasurile răguşite înalţă rugi fierbinţi către dumneZeuşii care îşi aruncă fulgerul distrugător asupra blasfemiatorilor. Să le mulţumim în cor Autorităţilor postdecembriste că au dus pe culmi nebănuite fetişismul religios. Trebuie să-i înţelegem şi pe ei, micuţii, că doar BOR face mai mulţi bani decât orice campanie electorală. Abia aştept să văd credincioşii înghesuiţi la slujbă în biserica neo-voievodală! Şi încă o curiozitate morbidă, unde era BOR când se dărâmau Văcăreştii, biserica Enei, Sfânta Vineri şi multe alte biserici? Parcă semnaturile popilor nu erau pe scrisorile pe care o serie de specialişti, real curajoşi, le-au înaintat către autorităţile socialiste. Poate greşesc eu şi o fi semnat sfântul duh macar.
Mulţi erudiţi ad-hoc (din aceia instant, la plic) au simţit nevoia să-şi facă cunoscută părerea: că aşa cum au văzut ei (în poze, sunt sigur) că în străinătăţuri sunt odoare, mai medievale decât ale noastre în cauză, prin marile catedrale şi biserici, la noi de ce nu s-ar putea. În primul rând vreau să le dau dreptate, şi o să explic şi acest fenomen, dar mai înainte vreau şi un în al doilea rând: să caute poze şi din muzeele din străinătate. Acum explicaţia: acolo nu este România, acolo biserica nu se amestecă în statul laic şi se supune regulilor extrem de stricte ale legilor patrimoniului. Dragi turişti imaginaţi, ceea ce nu percepeţi Domniile Voastre e grilajul care nu vă lasă să vă puneţi lăbuţele pe acele obiecte, monitorizarea permanentă şi controalele zilnice asupra stării de conservare care se practică în acele locaţii. Cum cred creieraşele, complet necreţe, ale Domniilor Voastre că, în Occident, un obiect de patrimoniu ar mai fi ţinut într-o biserică dacă ar fi în pericol? Cam despre câte dintre acele lucruri aţi aflat că ar fi folosite în timpul serviciului religios, aşa cum ar fi frecată această catapeteasmă care urmează să fie montată în biserica prezidenţială? Tristă lume şi perversă! Bine că prostia nu doare pentru că n-ar mai dormi nimeni în România de atâtea urlete!
Mai departe, pentru că prostul obicei de a te uita în ograda altuia înainte de cea proprie nu se dezminte, de ce nu încercaţi să vedeţi traumele pe care le suferă anual stranele de secol XVIII expuse în Biserica Neagră care, din fericire, se bucură de un public mai civilizat decât cel bucureştean? De ce nu încercaţi să vedeţi că saşii au trimis spre conservare muzeală, încă din secolul al XIX-lea, multe din altarele şi obiectele de cult medievale pe care le aveau bisericile lor, ca astfel şi generaţiile următoare să se poată bucura de ele? De fapt aici greşesc eu, pentru că e o mare diferenţă: ei erau saşi, noi suntem români (habotnici şi înguşti la minte)! Toate astea s-au întâmplat aici, sub nasul nostru, dar se pare că e prea mare ca să le vedem. Nu ştiu de ce mă mai miră o astfel de mentalitate, noi suntem obişnuiţi să trăim istoria la modul „ce bine ar fi fost dacă n-ar fi fost”. Asta facem de secole, distrugem! De ce să lăsăm generaţiilor următoare ceva palpabil când se pot mulţumi şi cu amintiri? Nu ne miră niciodată de ce Bucureşti-ul nu are nici un fel de clădiri medievale? A, ştiu! Turcii sunt de vină! Nenorociţii de asupritori nu au dat voie românilor harnici ca nişte furnicuţe (ciorditoare) să dezvolte o cultură urbană solidă. Ce să mai vorbim de necredincioşii „comunişti” care în ciuda lanţurilor vii, făcute din popi şi babe spovedite, în jurul bisericilor vizate, şi-au mânat buldozerele. Domnilor care vorbiţi în plus acum, bisericile au fost dărâmate de laşitatea şi nepăsarea Domniilor Voastre, nu vă mai daţi eroi – martiri şi nu încarcaţi să produceţi reparaţii distrugând şi ceea ce s-a mai păstrat graţie minunilor ştiinţei. Memoria lui Şerban – Vodă Cantacuzino a fost păstrată, timp de 30 de ani, de către MNAR, de ce aţi vrea ca publicul să fie privat de aceasta?
Să ne aşteptăm oare, în această ordine de idei, ca sediul MNAR să fie pichetat de miile de credincioşi supăraţi (pe tot ce e altfel decât ei), dar bineînţeles neîmpinşi de la spate de nici o altă forţă decât cea a credinţei personale? Să ne aşteptăm la înfiinţarea, de către BOR, a unui grup de reacţie rapidă (vezi Miron Mitrea şi PSD şi, în mod sigur, mulţi alţii) care să înfiereze pornirile bolnavicioase ale iubitorilor de artă?
În ultima parte a acestei penibile expuneri, pe care mi-o asum ca atare, aş vrea să prezint scuzele (şi scuzoaiele) mele Domnului Ministru Paleologu. Am fost total nedrept faţă de Domnia Sa. Abia acum mi-am dat seama de dorinţa Domniei Sale de a introduce în protejarea patrimoniului un nou concept filosofic, pe care sper să-l breveteze, şi anume cel de socialism pios cu influenţe robinhudiste. Mai clar, Domnia Sa se luptă cu burghezo-moşierimea MNAR ca să redea publicului credincios ceea ce i-a fost răpit de rapacitatea scârbavnică muzeală. Este evident că teoria conspiraţiei nu poate fi completă fără a spune că MNAR a inteţionat întotdeauna să ducă la pierzanie aceste valori creştine care pot fi salvate numai prin ducerea lor într-un sanctuar unde să fie protejate de pronia divină. Oricum, sunt în culmea fericirii pentru că Domnia Sa a declarat deschis că sprijină din tot sufleţelul eforturile de păstrare a iconostasului în muzeu. (Ştiţi bancul cu iepuraşul şi ursul în care ultima replică e „Ce să fac? E, şi eu, îmi fac unghiile şi vorbesc prostii.”, cam aşa e şi aici.)
Nu ştiu de ce am impresia că toată acestă acţiune iredentisto-culturală va trimite iconostasul şi celelalte obiecte în cauză, direct în beciurile muzeului cotroceni, unde vor şi rămâne, pun pariu, din cauza imposibilităţii asigurării condiţiilor de conservare în biserică. Hai, face cineva pariu cu mine? Oricum, dacă acest lucru se va întâmpla, vreau să asigur publicul avizat şi neavizat de faptul că „odoarele” se vor bucura de cea mai mare grijanie din partea specialiştilor specializaţi ai administraţiei prezidenţiale şi vor beneficia de cele mai moderne tehnici de restaurante/conservare de natură agro-alimentară.
Cu speranţa că sfânta treime va vota prin toate cele trei persoane pe care le posedă vă urez (celor care se simt cu musca pe căciulă) un tradiţional „Mă bolnavilor de avere!” (de la Marin Preda citire, Moromeţii, vol. I – pentru fanii lui dj Montaigne, este vorba despre un roman românesc modern, adică câh pentru oxfordiştii care se "respectă" ).
Culmea politicului: ştiaţi că Ministrul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, Domnul Theodor Paleologu, şi o serie redusă (din toate punctele de vedere) de Consilieri Prezidenţiali, a acuzat RNMR si MNAR de politizarea subiectului Cotroceni?
Veşnica pomenire, veşnica pomenire, veşnica lor pomenire.....viitorul sună....ocupat....
Zece negri mititei au păpat oua
Unul s-a intoxicat şi-au ramas doar nouă
Nouă negri mititei au plecat la înot
Unul s-a ânecat pe loc şi-au ramas doar opt
Opt negri mititei au mâncat castane coapte
Unul s-a fript tare rău şi-au ramas doar şapte
Sapte negri mititei construiau la case
Unul şi-a rupt un picior şi-au ramas doar şase
Sase negri mititei încaltau opinci
Unul a alunecat şi-au ramas doar cinci
Cinci negri mititei au plecat la teatru
Unul a jucat cam prost şi-au ramas doar patru
Patru negri mititei au mâncat ardei
Pe unul l-a pişcat cam tare şi-au ramas doar trei
Trei negri mititei au fost la război
Unul a fost împuscat şi-au ramas doar doi
Doi negri mititei au tras cu tunul
Unul a murit din ei şi-a ramas doar unul!
Până zilele trecute am crezut că nimic nu mă mai poate surprinde în atitudinea Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional şi a Preastimabilului Domn care îl conduce. Asta pentru că încă mai speram să existe o limită a minimei decenţe intelectuale şi alte bla-bla-bla-uri de acest gen. Mărturisesc sincer că am fost un MARE DOBITOC (şi aici nu vreau să jignesc în nici un fel conlocuitorii noştri necuvântători). „În nemernicia mea”, mi-am imaginat că acţiunile de demolare culturală se vor sfârşi odată cu cazul MNAR – COTROCENI. Ei, ba bine că nu! Auzisem de câteva zile despre intenţia MCCPN de a evacua tot patrimoniul mobil din Muzeul Bran pentru a preîntâmpina retrocedarea castelului Bran către Dominic de Habsburg în luna mai. Despre acestă mârşavă retrocedare presa şi autorităţile au tot tunat şi fulgerat de câţiva ani buni. S-a aruncat cu pietre şi s-a scuipat venin asupra asupritorilor austrieci (care nu făceau altceva decât să îşi ceară un drept firesc, natural). S-au invocat toate elementele posibile ale spiritului naţional(ist), ale patriotismului, care este frate (vitreg) cu românul sau, mai bine spus, care îi curge prin vene (la fel ca şi alcoolul), pentru a combate această intruziune a agenturilor străine burghezo-moşiereşti care vor să ne rupă de trecutul glorios. Mai clar, Autorităţilor le-a fost frică de faptul că a venit cineva şi le-a luat de sub nas ceva ce mai bine furau Dumnealor.
A durat mai mult de 3 ani până când presa a reuşit să afle adevărul: culmea, nemţii nu au avut intenţia de a vinde niciodată castelul. Ba, mai mult, nici nu s-au gândit să-i schimbe destinaţia muzeală (cât tupeu pe ei!!!!). Auzi tu, fată, să vină străinezii aştia să ne corupă CU CUltura lor decadentă de tip occidental! Câtă neruşinare, auzi, să vină nemţii aştia să doneze colecţiile personale ca să fie puse în muzeu şi nici să nu vrea nimic în schimb, când puteam să furăm noi pe rupte şi poate chiar să facem şi un Draculaland (micuţ, aşa cât să dărâmăm juma’ de castel). Foarte mult o să ne ia până o să ne dăm seama că oamenii aştia din Casa de Habsburg sunt mai români decât foarte mulţi dintre noi pentru că, în mod sigur, ei au fost crescuţi şi au trăit într-un spirit mult mai românesc decât cel care a existat în România ultimilor 50 de ani.
Ca să revin la ceea ce m-a surprins pe neaşteptate şi în mod subit: moralitatea promtă cu care a răspuns Domnia Sa, Domnul Ministru Theodor Paleologu, la aceste intenţii mişeleşti ale asupritorilor austrieci şi anume, a golit castelul trimiţând obictele spre o bună păstrare şi conservare în clădirea-muzeu (de 5x10 m) a fostei vămi medievale Bran. Felicitările mele absolute merg spre acest gest curajos, nu mi-am imaginat că cineva o va viola pe Regina Maria după 61 de ani de la moarte, dar se pare că s-a găsit omul potrivit. Iată că în aproape 4 luni de activitate MCCPN şi Distinsul său Conducător au reuşit să pună la cale dipariţia (parţială sau completă) a două mari muzee şi atracţii turistice din România. Mai grav, a reuşit să distrugă memoria şi expresia materială a personalităţii Reginei Maria şi a Principesei Ileana şi este pe cale să distrugă şi puţinii martori fizici, rămaşi, ai personalitătii lui Şerban – Vodă Cantacuzino, dar ce importanţa au aceste nimicuri în faţa cărămidei patriotismului cu care Ne batem în piept. Sunt sigur că şi în cazul Bran se vor găsi nişte „descărcători” de responsabilitate, aşa cum în cazul Cotroceni s-a dat vina pe Prinţul Şerban Cantacuzino, pe specialişti etc., niscai Dominic de Habsburg, niscai autorităţi locale sau fostul/foştii ministru/miniştrii al/ai culturii.
Pe undeva, tind să-l înţeleg şi pe Domnul Ministru. Domnia Sa s-a întors din ambasadoriat şi a văzut că au reuşit şi românii să coboare din copaci, ba chiar au ajuns primii, la nivel mondial şi internaţional, la categoria cultură. Ce dracu’ ne-o mai trebui atunci atâta cultură, aşa că mai reducem. Hârşşşşt! Şi dacă o mai fi nevoie pe viitor, pe ici, pe colo, de ceva culturică, no problem!, ne dă Domnia Sa din rezerva proprie că şi aşa are prea multă!
Un fapt pe care îl aşteptam cu destul de multă nerăbdare (sado-masochistă, recunosc) a fost precizarea unei poziţii a BOR faţă de problema Cotroceni – MNAR (nu vreau să fiu înţeles greşit, nu am nimic cu libertatea de expresie religioasă). Iată că acest fenomen s-a produs seara trecută printr-o intervenţie a unei Prealuminate feţe bisericeşti, care s-a exprimat telefonic în timpul unei emisiuni în cadrul căreia domnul academician Răzvan Theodorescu a luat o atitudine normală şi lăudabilă faţă de aceste gesturi de onanism politico-cultural ale MCCPN. Slavă tuturor panteoanelor existente că BOR s-a hotărât să condamne blasfemia MNAR de a jefui Biserica Mânăstirii Cotroceni! Anathema sit! Acum pot dormi liniştit la gândul că statul, pe deplin laic, (pri)veghează asupra valorilor patrimoniale ale patriei multilateral dezvoltate. Cam la ce altceva ne-am fi putut aştepta? Ce-i drept, sinapsa s-a produs cu o anumită lentoare, dar totuşi mărirea salariilor popilor şi bugetul acordat construirii de noi biserici (ca să nu mai vorbim de unda verde dată ridicării catedralei mântuirii neamurilor proaste) au atins nervii vizaţi de.........credinţa (electorală) nedisimulată a Autorităţii. Imediat au apărut şi obedienţii credincioşi care şi-au făcut cunoscută revolta, pe spaţiile virtuale publice, şi care au condamnat impioşenia păstrării „odoarelor” într-un spaţiu muzeal laic. Aşa e fraţilor, şi eu sunt alături de voi! De ce să se îngrijească muzeele de patrimoniul istoric şi cultural când BOR o face cu mai mult succes. Dovada vie a acestui fapt sunt mânăstirile medievale înfrumuseţate cu termopane, cu betoane, cu aere (re)condiţionate, în care gunoaiele arhitecturale de secol XV, XVI sau XVII au fost înlăturate şi înlocuite cu frumoase şi armonioase construcţii moderne din bca. Ce să mai vorbim de condiţiile exemplare de conservare pe care le întâlnim în „muzeele” de pe lângă locaşele de cult (unde intri când şi dacă au chef Preasfinţii Părinţi)! Eu, sincer, recunosc că praf şi carii ca la Sâmbăta de Sus nu am mai văzut nicaieri. A fost splendid să văd cum colecţia de cărţi vechi şi icoane a lui Plămădeală era depozitată în spaţii speciale constituite din grămezi de moloz – şi am mai şi plătit multicel pentru acest privilegiu- (şi de-ar fi doar intr-un singur loc!). Dar braţul legii patrimoniului nu poate ajunge aici: zidurile sunt groase, burţile sunt mari, bărbile sunt lungi şi glasurile răguşite înalţă rugi fierbinţi către dumneZeuşii care îşi aruncă fulgerul distrugător asupra blasfemiatorilor. Să le mulţumim în cor Autorităţilor postdecembriste că au dus pe culmi nebănuite fetişismul religios. Trebuie să-i înţelegem şi pe ei, micuţii, că doar BOR face mai mulţi bani decât orice campanie electorală. Abia aştept să văd credincioşii înghesuiţi la slujbă în biserica neo-voievodală! Şi încă o curiozitate morbidă, unde era BOR când se dărâmau Văcăreştii, biserica Enei, Sfânta Vineri şi multe alte biserici? Parcă semnaturile popilor nu erau pe scrisorile pe care o serie de specialişti, real curajoşi, le-au înaintat către autorităţile socialiste. Poate greşesc eu şi o fi semnat sfântul duh macar.
Mulţi erudiţi ad-hoc (din aceia instant, la plic) au simţit nevoia să-şi facă cunoscută părerea: că aşa cum au văzut ei (în poze, sunt sigur) că în străinătăţuri sunt odoare, mai medievale decât ale noastre în cauză, prin marile catedrale şi biserici, la noi de ce nu s-ar putea. În primul rând vreau să le dau dreptate, şi o să explic şi acest fenomen, dar mai înainte vreau şi un în al doilea rând: să caute poze şi din muzeele din străinătate. Acum explicaţia: acolo nu este România, acolo biserica nu se amestecă în statul laic şi se supune regulilor extrem de stricte ale legilor patrimoniului. Dragi turişti imaginaţi, ceea ce nu percepeţi Domniile Voastre e grilajul care nu vă lasă să vă puneţi lăbuţele pe acele obiecte, monitorizarea permanentă şi controalele zilnice asupra stării de conservare care se practică în acele locaţii. Cum cred creieraşele, complet necreţe, ale Domniilor Voastre că, în Occident, un obiect de patrimoniu ar mai fi ţinut într-o biserică dacă ar fi în pericol? Cam despre câte dintre acele lucruri aţi aflat că ar fi folosite în timpul serviciului religios, aşa cum ar fi frecată această catapeteasmă care urmează să fie montată în biserica prezidenţială? Tristă lume şi perversă! Bine că prostia nu doare pentru că n-ar mai dormi nimeni în România de atâtea urlete!
Mai departe, pentru că prostul obicei de a te uita în ograda altuia înainte de cea proprie nu se dezminte, de ce nu încercaţi să vedeţi traumele pe care le suferă anual stranele de secol XVIII expuse în Biserica Neagră care, din fericire, se bucură de un public mai civilizat decât cel bucureştean? De ce nu încercaţi să vedeţi că saşii au trimis spre conservare muzeală, încă din secolul al XIX-lea, multe din altarele şi obiectele de cult medievale pe care le aveau bisericile lor, ca astfel şi generaţiile următoare să se poată bucura de ele? De fapt aici greşesc eu, pentru că e o mare diferenţă: ei erau saşi, noi suntem români (habotnici şi înguşti la minte)! Toate astea s-au întâmplat aici, sub nasul nostru, dar se pare că e prea mare ca să le vedem. Nu ştiu de ce mă mai miră o astfel de mentalitate, noi suntem obişnuiţi să trăim istoria la modul „ce bine ar fi fost dacă n-ar fi fost”. Asta facem de secole, distrugem! De ce să lăsăm generaţiilor următoare ceva palpabil când se pot mulţumi şi cu amintiri? Nu ne miră niciodată de ce Bucureşti-ul nu are nici un fel de clădiri medievale? A, ştiu! Turcii sunt de vină! Nenorociţii de asupritori nu au dat voie românilor harnici ca nişte furnicuţe (ciorditoare) să dezvolte o cultură urbană solidă. Ce să mai vorbim de necredincioşii „comunişti” care în ciuda lanţurilor vii, făcute din popi şi babe spovedite, în jurul bisericilor vizate, şi-au mânat buldozerele. Domnilor care vorbiţi în plus acum, bisericile au fost dărâmate de laşitatea şi nepăsarea Domniilor Voastre, nu vă mai daţi eroi – martiri şi nu încarcaţi să produceţi reparaţii distrugând şi ceea ce s-a mai păstrat graţie minunilor ştiinţei. Memoria lui Şerban – Vodă Cantacuzino a fost păstrată, timp de 30 de ani, de către MNAR, de ce aţi vrea ca publicul să fie privat de aceasta?
Să ne aşteptăm oare, în această ordine de idei, ca sediul MNAR să fie pichetat de miile de credincioşi supăraţi (pe tot ce e altfel decât ei), dar bineînţeles neîmpinşi de la spate de nici o altă forţă decât cea a credinţei personale? Să ne aşteptăm la înfiinţarea, de către BOR, a unui grup de reacţie rapidă (vezi Miron Mitrea şi PSD şi, în mod sigur, mulţi alţii) care să înfiereze pornirile bolnavicioase ale iubitorilor de artă?
În ultima parte a acestei penibile expuneri, pe care mi-o asum ca atare, aş vrea să prezint scuzele (şi scuzoaiele) mele Domnului Ministru Paleologu. Am fost total nedrept faţă de Domnia Sa. Abia acum mi-am dat seama de dorinţa Domniei Sale de a introduce în protejarea patrimoniului un nou concept filosofic, pe care sper să-l breveteze, şi anume cel de socialism pios cu influenţe robinhudiste. Mai clar, Domnia Sa se luptă cu burghezo-moşierimea MNAR ca să redea publicului credincios ceea ce i-a fost răpit de rapacitatea scârbavnică muzeală. Este evident că teoria conspiraţiei nu poate fi completă fără a spune că MNAR a inteţionat întotdeauna să ducă la pierzanie aceste valori creştine care pot fi salvate numai prin ducerea lor într-un sanctuar unde să fie protejate de pronia divină. Oricum, sunt în culmea fericirii pentru că Domnia Sa a declarat deschis că sprijină din tot sufleţelul eforturile de păstrare a iconostasului în muzeu. (Ştiţi bancul cu iepuraşul şi ursul în care ultima replică e „Ce să fac? E, şi eu, îmi fac unghiile şi vorbesc prostii.”, cam aşa e şi aici.)
Nu ştiu de ce am impresia că toată acestă acţiune iredentisto-culturală va trimite iconostasul şi celelalte obiecte în cauză, direct în beciurile muzeului cotroceni, unde vor şi rămâne, pun pariu, din cauza imposibilităţii asigurării condiţiilor de conservare în biserică. Hai, face cineva pariu cu mine? Oricum, dacă acest lucru se va întâmpla, vreau să asigur publicul avizat şi neavizat de faptul că „odoarele” se vor bucura de cea mai mare grijanie din partea specialiştilor specializaţi ai administraţiei prezidenţiale şi vor beneficia de cele mai moderne tehnici de restaurante/conservare de natură agro-alimentară.
Cu speranţa că sfânta treime va vota prin toate cele trei persoane pe care le posedă vă urez (celor care se simt cu musca pe căciulă) un tradiţional „Mă bolnavilor de avere!” (de la Marin Preda citire, Moromeţii, vol. I – pentru fanii lui dj Montaigne, este vorba despre un roman românesc modern, adică câh pentru oxfordiştii care se "respectă" ).
Culmea politicului: ştiaţi că Ministrul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, Domnul Theodor Paleologu, şi o serie redusă (din toate punctele de vedere) de Consilieri Prezidenţiali, a acuzat RNMR si MNAR de politizarea subiectului Cotroceni?
Veşnica pomenire, veşnica pomenire, veşnica lor pomenire.....viitorul sună....ocupat....
Politicul împotriva culturii - Studiu de caz: iconostasul de la Cotroceni
Autor: Radu BERCEA
De la instalarea sa, actuala putere calca în strachini haotic, dar cu asiduitate, obstinatie si „avânt pionieresc“. Dezgustat si eu, ca multi altii, de spectacolul public, nu as fi iesit la rampa daca nu as fi fost martorul unei situatii scandaloase ivite în chiar zona mea profesionala. Este vorba de un grav abuz la care este supusa institutia în care lucrez: încercarea de a spolia Muzeul National de Arta al României de iconostasul Bisericii Cotroceni. Cunoscând deci situatia din sursele cele mai directe, scriu în nume personal, exprimându-mi propriile opinii.
Scurt istoric al problemei
Biserica Manastirii Cotroceni, pe care domnitorul Serban Cantacuzino a ctitorit-o în anul 1679, înzestrând-o cu pretioase obiecte de cult – argintarie, broderii, icoane, mobilier si, nu în ultimul rând, un superb iconostas –, a avut parte, de-a lungul timpului, de numeroase tribulatii. Acestea au culminat cu stricaciunile produse de marele cutremur din 1977. Atunci, inventarul bisericii a fost încredintat spre pastrare, cu acte în regula, Muzeului National de Arta al României (la ora aceea, Muzeul de Arta al RSR). În furoarea sa demolatoare de asezaminte ecleziastice, Ceausescu a dispus demolarea bisericii în anul 1984.
Între timp, „custodele“ obiectelor în cauza – Muzeul de Arta – a facut exact ce trebuia sa faca: mereu cu profesionalism, le-a restaurat, le-a conservat, le-a valorificat, integrându-le în expunerea permanenta a galeriei de arta veche româneasca, inaugurata în anul 2002. Pentru oricine a cunoscut aceasta galerie în vechea sa prezentare, pe când muzeul functiona doar în aripa Stirbey a fostului palat regal, progresul este evident, atât ca anvergura a expunerii, cât si ca viziune muzeografica.
Evolutii recente
În incinta Palatului Cotroceni, devenit la începutul anului 1990 sediul Presedintiei, a fost deschis un muzeu de conjunctura, subordonat Ministerului Culturii. Spre a mai remedia, pesemne, parcimonia patrimoniului propriu, acest muzeu si-a exprimat, înca din 1992, dorinta de a prelua inventarul fostei biserici. Pentru aceasta era necesar avizul unei comisii numite prin ordin al ministrului Culturii, comisie ai carei membri erau personalitati de prestigiu în domeniu. Avizul a fost nefavorabil, astfel încât transferul nu a mai avut loc. Problema si-a putut gasi rezolvarea întrucât erau implicate doua institutii muzeale subordonate aceluiasi minister. Merita subliniat modul responsabil în care a procedat, în acel moment, factorul de decizie politica: solicitarea opiniei competente a unor specialisti si respectarea avizului acestora.
La sfârsitul anului 2001, câteva institutii din subordinea Ministerului Culturii si Cultelor au fost trecute, în mod furtiv si neavenit, sub autoritatea Consiliului General al Municipiului Bucuresti. Între ele se numara si Muzeul Cotroceni. Din punct de vedere executiv, aceasta însemna ca institutiile în cauza se subordonau Directiei pentru Cultura din Primaria Municipiului Bucuresti si, în ultima instanta, primarului general de atunci, adica lui Traian Basescu. Dar presedintele din acea vreme, Ion Iliescu, nu a agreat aceasta adiere a spectrului primarului general în ograda sa, drept care Muzeul Cotroceni nu a mai fost transferat primariei, ci Administratiei Prezidentiale. Anii au trecut si – ce sa vezi! –, indezirabilul spectru a ajuns sa se instaleze, în carne si oase, la Palatul Cotroceni. Anii au trecut mai departe si, de asta data, spectrul de la Cotroceni a prins sa adie în ograda culturii. Astfel, în septembrie 2008, Ministerului Culturii si Cultelor (MCC) i s-a solicitat din nou transferul obiectelor de cult de la Muzeul National de Arta la biserica fostei manastiri Cotroceni, în curs de reconstruire pe vechiul amplasament. (Informatii ulterioare vin sa clarifice situatia. Biserica nu a fost administrata de Patriarhie, iar noua biserica este parte a Muzeului National Cotroceni.) În raspunsul sau, MCC precizeaza ca, în baza Legii nr. 182/2000, preluarea inventarului se poate face numai cu avizul Comisiei Nationale a Muzeelor si Colectiilor. Prin urmare, sub semnatura secretarului general al MCC, Administratiei Prezidentiale i se pune explicit în vedere ca demersul în cauza nu poate eluda avizul specialistilor în domeniu.
Contratimpi si inadvertente
Din acest prim moment si pâna la ora actuala, persoana care face demersurile în numele Administratiei Prezidentiale nu este, cum ar fi fost de asteptat, responsabilul cu problemele culturii si cultelor, ci consilierul de stat din fruntea Departamentului Managementul Resurselor (?!). Se solicita, asadar, preluarea unor pretioase obiecte de cult din secolul al XVII-lea, de parca ar fi vorba, bunaoara, de un automobil Logan sau de o imprimanta color...
Întelegem din aceste fapte ca Muzeul National Cotroceni nu a încetat nicio clipa sa râvneasca la odoarele cantacuzinesti, asteptând doar un moment mai propice. Acest moment a venit curând, odata cu instalarea unui guvern gata sa obtempereze neconditionat injonctiunilor prezidentiale. Mai mult, orice element conjunctural a putut fi pus la bataie: invocarea principiului „sacru“ al restituirii bunurilor înstrainate abuziv în comunism – principiu care, cum s-a vazut prea bine, a fost de multe ori aplicat în mod foarte „profan“ si arbitrar, cu rezultate maligne pentru patrimoniul artistic national; exploatarea actualei mentalitati bisericoase care bântuie îngrijorator în cercuri prea largi; influentarea deciziilor autoritariste ale unui presedinte necugetat.
Astfel, proaspatul deus ex machina al culturii, cultelor si patrimoniului national din România, caruia, de buna seama, i se va fi cerut „de la cel mai înalt nivel“ sa rezolve corespunzator aceasta problema aflata în parohia sa, a gasit cu cale sa puna carul înaintea boilor. În loc sa înceapa, cum ar fi fost normal, prin a solicita opinia specialistilor în legatura cu oportunitatea mutarii obiectelor de la MNAR la Cotroceni – opinie în mod previzibil negativa, asa cum fusese si cu ani în urma –, a preferat sa afirme negru pe alb (pe hârtie cu antet, numar de înregistrare, semnatura si stampila) ca „se impune (s.n.) revenirea acestor obiecte de cult în lacasul caruia i-au apartinut“. Raspunsul prompt al MNAR cuprindea si raportul de conservare semnat de specialisti ai institutiei, raport care, dupa o prezentare cât se poate de competenta si de pertinenta a situatiei iconostasului – piesa cea mai importanta, cea mai valoroasa, dar si cea mai fragila din inventarul fostei biserici –, concludea: „este evident ca demontarea, transportul, remontarea si amplasarea într-un alt mediu nu pot fi luate în discutie întrucât vor duce la distrugerea acestui bun cultural cu valoare exceptionala pentru cultura si arta medievala româneasca“.
Dupa o saptamâna, acelasi înalt demnitar numea, prin ordin ministerial, „Comisia de evaluare a starii de conservare a catapetesmei bisericii Cotroceni si de stabilire a conditiilor optime de expunere a acesteia“. Comisiei, compusa din restauratori si istorici de arta, nu i se cerea însa un aviz de oportunitate privitor la mutarea iconostasului, ci propuneri pentru „stabilirea conditiilor care trebuie asigurate în interiorul bisericii reconstruite pentru a putea instala catapeteasma“. Cu alte cuvinte, specialistii nu erau întrebati ce anume trebuie facut, ci li se indica ce trebuie ei sa faca, în urma unei decizii deja luate.
Hoc volo, sic iubeo, sit pro ratione voluntas – (adica: „Asa vrea muschii mei“)
Ca lucrurile stau astfel o dovedesc documentele. Aceasta comisie a fost constituita prin ordinul ministrului din 26 februarie, având a se pronunta pâna la data de 12 martie. Dar cu o zi înainte, pe 25 februarie, era adoptata Hotarârea Guvernului nr. 194/2009, prin care iconostasul si o sumedenie de alte obiecte bisericesti erau date în „administrarea Administratiei Prezidentiale“, preluarea urmând a avea loc în termen de 30 de zile de la data intrarii în vigoare a numitei hotarâri. Surprinde caracterul intempestiv al acestei HG, adoptata la interval de numai 6 zile de la raspunsul MNAR (mai sus mentionat) la scrisoarea ministrului Culturii, raspuns care, se întelege, nu avea cum sa vina în întâmpinarea solicitarii de transfer. Oare cine sa fi fost în masura a impune guvernului aceasta demonstratie de forta, într-o problema relativ marunta, când avem criza economica mondiala si atâtea alte „cestiuni arzatoare la ordinea zilei“? Cine altcineva decât persoana ale carei ordine sunt executate de prim-ministru „întocmai si la timp“, cum se spune în armata?
Surprinde si faptul ca aceasta HG a fost publicata în Monitorul Oficial abia la data de 10 martie. Sa fi fost vorba de o temporizare deliberata, pentru ca abuzul sa-si urmeze cursul nestingherit, fara stiinta cercurilor de specialitate si a opiniei publice?Iata, însa, ca nu s-a întâmplat asa. Pe 12 martie, comisia numita de ministrul Culturii, Cultelor si Patrimoniului National s-a pronuntat, cu argumente solide, împotriva mutarii iconostasului, iar vineri, pe 20 martie, punctul sau de vedere a fost însusit de Comisia Monumentelor care functioneaza pe lânga Ministerul Culturii. Anterior, pe 9 martie, comisia interdisciplinara întrunita la MNAR daduse un verdict identic: „nu este cazul ca iconostasul sa fie mutat“. Aceeasi este si pozitia colectivului de specialisti al Sectiei de Arta Veche Româneasca a MNAR, formulata în memoriul din 13 martie catre ministrul Culturii. În sfârsit, pe 18 martie, Reteaua Nationala a Muzeelor din România a initiat, în acelasi sens, o petitie online care, la ora redactarii acestui articol, a fost semnata de 788 de persoane.
Nu are rost sa rezumam aici argumentele specialistilor, poate mai greu accesibile celor neinitiati. Sunt chestiuni de tehnici artistice, de restaurare, de conservare în primul rând. Mai este si absurdul ideii de a garnisi un „remake“ – fie el si edificiu bisericesc – cu obiecte autentice, de epoca, salvate si puse în valoare prin efortul si priceperea oamenilor de meserie. Ceea ce se cuvine, în schimb, subliniat cu insistenta este consensul în privinta consecintelor nefaste ale mutarii iconostasului, precum si faptul ca acesti specialisti – universitari, cercetatori, muzeografi, conservatori, restauratori, arhitecti – sunt cei mai buni pe care îi avem în prezent. Nu ne ramâne decât sa speram ca, în ceasul al doisprezecelea, guvernul si MCCPN le vor da ascultare!
Articol publicat in Revista 22 in data de 24 martie 2009 (http://www.revista22.ro/articol-5822.html)
De la instalarea sa, actuala putere calca în strachini haotic, dar cu asiduitate, obstinatie si „avânt pionieresc“. Dezgustat si eu, ca multi altii, de spectacolul public, nu as fi iesit la rampa daca nu as fi fost martorul unei situatii scandaloase ivite în chiar zona mea profesionala. Este vorba de un grav abuz la care este supusa institutia în care lucrez: încercarea de a spolia Muzeul National de Arta al României de iconostasul Bisericii Cotroceni. Cunoscând deci situatia din sursele cele mai directe, scriu în nume personal, exprimându-mi propriile opinii.
Scurt istoric al problemei
Biserica Manastirii Cotroceni, pe care domnitorul Serban Cantacuzino a ctitorit-o în anul 1679, înzestrând-o cu pretioase obiecte de cult – argintarie, broderii, icoane, mobilier si, nu în ultimul rând, un superb iconostas –, a avut parte, de-a lungul timpului, de numeroase tribulatii. Acestea au culminat cu stricaciunile produse de marele cutremur din 1977. Atunci, inventarul bisericii a fost încredintat spre pastrare, cu acte în regula, Muzeului National de Arta al României (la ora aceea, Muzeul de Arta al RSR). În furoarea sa demolatoare de asezaminte ecleziastice, Ceausescu a dispus demolarea bisericii în anul 1984.
Între timp, „custodele“ obiectelor în cauza – Muzeul de Arta – a facut exact ce trebuia sa faca: mereu cu profesionalism, le-a restaurat, le-a conservat, le-a valorificat, integrându-le în expunerea permanenta a galeriei de arta veche româneasca, inaugurata în anul 2002. Pentru oricine a cunoscut aceasta galerie în vechea sa prezentare, pe când muzeul functiona doar în aripa Stirbey a fostului palat regal, progresul este evident, atât ca anvergura a expunerii, cât si ca viziune muzeografica.
Evolutii recente
În incinta Palatului Cotroceni, devenit la începutul anului 1990 sediul Presedintiei, a fost deschis un muzeu de conjunctura, subordonat Ministerului Culturii. Spre a mai remedia, pesemne, parcimonia patrimoniului propriu, acest muzeu si-a exprimat, înca din 1992, dorinta de a prelua inventarul fostei biserici. Pentru aceasta era necesar avizul unei comisii numite prin ordin al ministrului Culturii, comisie ai carei membri erau personalitati de prestigiu în domeniu. Avizul a fost nefavorabil, astfel încât transferul nu a mai avut loc. Problema si-a putut gasi rezolvarea întrucât erau implicate doua institutii muzeale subordonate aceluiasi minister. Merita subliniat modul responsabil în care a procedat, în acel moment, factorul de decizie politica: solicitarea opiniei competente a unor specialisti si respectarea avizului acestora.
La sfârsitul anului 2001, câteva institutii din subordinea Ministerului Culturii si Cultelor au fost trecute, în mod furtiv si neavenit, sub autoritatea Consiliului General al Municipiului Bucuresti. Între ele se numara si Muzeul Cotroceni. Din punct de vedere executiv, aceasta însemna ca institutiile în cauza se subordonau Directiei pentru Cultura din Primaria Municipiului Bucuresti si, în ultima instanta, primarului general de atunci, adica lui Traian Basescu. Dar presedintele din acea vreme, Ion Iliescu, nu a agreat aceasta adiere a spectrului primarului general în ograda sa, drept care Muzeul Cotroceni nu a mai fost transferat primariei, ci Administratiei Prezidentiale. Anii au trecut si – ce sa vezi! –, indezirabilul spectru a ajuns sa se instaleze, în carne si oase, la Palatul Cotroceni. Anii au trecut mai departe si, de asta data, spectrul de la Cotroceni a prins sa adie în ograda culturii. Astfel, în septembrie 2008, Ministerului Culturii si Cultelor (MCC) i s-a solicitat din nou transferul obiectelor de cult de la Muzeul National de Arta la biserica fostei manastiri Cotroceni, în curs de reconstruire pe vechiul amplasament. (Informatii ulterioare vin sa clarifice situatia. Biserica nu a fost administrata de Patriarhie, iar noua biserica este parte a Muzeului National Cotroceni.) În raspunsul sau, MCC precizeaza ca, în baza Legii nr. 182/2000, preluarea inventarului se poate face numai cu avizul Comisiei Nationale a Muzeelor si Colectiilor. Prin urmare, sub semnatura secretarului general al MCC, Administratiei Prezidentiale i se pune explicit în vedere ca demersul în cauza nu poate eluda avizul specialistilor în domeniu.
Contratimpi si inadvertente
Din acest prim moment si pâna la ora actuala, persoana care face demersurile în numele Administratiei Prezidentiale nu este, cum ar fi fost de asteptat, responsabilul cu problemele culturii si cultelor, ci consilierul de stat din fruntea Departamentului Managementul Resurselor (?!). Se solicita, asadar, preluarea unor pretioase obiecte de cult din secolul al XVII-lea, de parca ar fi vorba, bunaoara, de un automobil Logan sau de o imprimanta color...
Întelegem din aceste fapte ca Muzeul National Cotroceni nu a încetat nicio clipa sa râvneasca la odoarele cantacuzinesti, asteptând doar un moment mai propice. Acest moment a venit curând, odata cu instalarea unui guvern gata sa obtempereze neconditionat injonctiunilor prezidentiale. Mai mult, orice element conjunctural a putut fi pus la bataie: invocarea principiului „sacru“ al restituirii bunurilor înstrainate abuziv în comunism – principiu care, cum s-a vazut prea bine, a fost de multe ori aplicat în mod foarte „profan“ si arbitrar, cu rezultate maligne pentru patrimoniul artistic national; exploatarea actualei mentalitati bisericoase care bântuie îngrijorator în cercuri prea largi; influentarea deciziilor autoritariste ale unui presedinte necugetat.
Astfel, proaspatul deus ex machina al culturii, cultelor si patrimoniului national din România, caruia, de buna seama, i se va fi cerut „de la cel mai înalt nivel“ sa rezolve corespunzator aceasta problema aflata în parohia sa, a gasit cu cale sa puna carul înaintea boilor. În loc sa înceapa, cum ar fi fost normal, prin a solicita opinia specialistilor în legatura cu oportunitatea mutarii obiectelor de la MNAR la Cotroceni – opinie în mod previzibil negativa, asa cum fusese si cu ani în urma –, a preferat sa afirme negru pe alb (pe hârtie cu antet, numar de înregistrare, semnatura si stampila) ca „se impune (s.n.) revenirea acestor obiecte de cult în lacasul caruia i-au apartinut“. Raspunsul prompt al MNAR cuprindea si raportul de conservare semnat de specialisti ai institutiei, raport care, dupa o prezentare cât se poate de competenta si de pertinenta a situatiei iconostasului – piesa cea mai importanta, cea mai valoroasa, dar si cea mai fragila din inventarul fostei biserici –, concludea: „este evident ca demontarea, transportul, remontarea si amplasarea într-un alt mediu nu pot fi luate în discutie întrucât vor duce la distrugerea acestui bun cultural cu valoare exceptionala pentru cultura si arta medievala româneasca“.
Dupa o saptamâna, acelasi înalt demnitar numea, prin ordin ministerial, „Comisia de evaluare a starii de conservare a catapetesmei bisericii Cotroceni si de stabilire a conditiilor optime de expunere a acesteia“. Comisiei, compusa din restauratori si istorici de arta, nu i se cerea însa un aviz de oportunitate privitor la mutarea iconostasului, ci propuneri pentru „stabilirea conditiilor care trebuie asigurate în interiorul bisericii reconstruite pentru a putea instala catapeteasma“. Cu alte cuvinte, specialistii nu erau întrebati ce anume trebuie facut, ci li se indica ce trebuie ei sa faca, în urma unei decizii deja luate.
Hoc volo, sic iubeo, sit pro ratione voluntas – (adica: „Asa vrea muschii mei“)
Ca lucrurile stau astfel o dovedesc documentele. Aceasta comisie a fost constituita prin ordinul ministrului din 26 februarie, având a se pronunta pâna la data de 12 martie. Dar cu o zi înainte, pe 25 februarie, era adoptata Hotarârea Guvernului nr. 194/2009, prin care iconostasul si o sumedenie de alte obiecte bisericesti erau date în „administrarea Administratiei Prezidentiale“, preluarea urmând a avea loc în termen de 30 de zile de la data intrarii în vigoare a numitei hotarâri. Surprinde caracterul intempestiv al acestei HG, adoptata la interval de numai 6 zile de la raspunsul MNAR (mai sus mentionat) la scrisoarea ministrului Culturii, raspuns care, se întelege, nu avea cum sa vina în întâmpinarea solicitarii de transfer. Oare cine sa fi fost în masura a impune guvernului aceasta demonstratie de forta, într-o problema relativ marunta, când avem criza economica mondiala si atâtea alte „cestiuni arzatoare la ordinea zilei“? Cine altcineva decât persoana ale carei ordine sunt executate de prim-ministru „întocmai si la timp“, cum se spune în armata?
Surprinde si faptul ca aceasta HG a fost publicata în Monitorul Oficial abia la data de 10 martie. Sa fi fost vorba de o temporizare deliberata, pentru ca abuzul sa-si urmeze cursul nestingherit, fara stiinta cercurilor de specialitate si a opiniei publice?Iata, însa, ca nu s-a întâmplat asa. Pe 12 martie, comisia numita de ministrul Culturii, Cultelor si Patrimoniului National s-a pronuntat, cu argumente solide, împotriva mutarii iconostasului, iar vineri, pe 20 martie, punctul sau de vedere a fost însusit de Comisia Monumentelor care functioneaza pe lânga Ministerul Culturii. Anterior, pe 9 martie, comisia interdisciplinara întrunita la MNAR daduse un verdict identic: „nu este cazul ca iconostasul sa fie mutat“. Aceeasi este si pozitia colectivului de specialisti al Sectiei de Arta Veche Româneasca a MNAR, formulata în memoriul din 13 martie catre ministrul Culturii. În sfârsit, pe 18 martie, Reteaua Nationala a Muzeelor din România a initiat, în acelasi sens, o petitie online care, la ora redactarii acestui articol, a fost semnata de 788 de persoane.
Nu are rost sa rezumam aici argumentele specialistilor, poate mai greu accesibile celor neinitiati. Sunt chestiuni de tehnici artistice, de restaurare, de conservare în primul rând. Mai este si absurdul ideii de a garnisi un „remake“ – fie el si edificiu bisericesc – cu obiecte autentice, de epoca, salvate si puse în valoare prin efortul si priceperea oamenilor de meserie. Ceea ce se cuvine, în schimb, subliniat cu insistenta este consensul în privinta consecintelor nefaste ale mutarii iconostasului, precum si faptul ca acesti specialisti – universitari, cercetatori, muzeografi, conservatori, restauratori, arhitecti – sunt cei mai buni pe care îi avem în prezent. Nu ne ramâne decât sa speram ca, în ceasul al doisprezecelea, guvernul si MCCPN le vor da ascultare!
Articol publicat in Revista 22 in data de 24 martie 2009 (http://www.revista22.ro/articol-5822.html)
miercuri, 25 martie 2009
“Cine sapă groapa altuia, departe ajunge” sau “Trogloditul, eunucul şi patriotismul
În seara acesta am asistat la prelegerea cu titlul “PATRIOTISM şi PATRIMONIU” (!!!!!!), ţinută de Domnul Conferenţiar Theodor Paleologu în Aula B.C.U. Conform zicalei “bate fierul cât e cald” (în textul de faţă intenţionez să dau dovadă de o maximă utilizare a patrimoniului cultural oral al românilor, fiind încă sub puternica influenţă a minunatei expuneri asupra patriotismului, la care abia am fost martor), am decis că e bine să-mi exprim opinia cu privire la acest eveniment cât memoria-mi este încă proaspătă.
Spre plăcuta mea surprindere, aşteptările miau (insist asupra acestei grafii, precum şi a altor abateri de la ortografie care pot urma) fost debăşite de prestanţa Domnului Conferenţiar. Preafrumoasa conferinţă a fost constituită dintr-un discurs (precedat de o mică întârziere, care a durat 30 de minute) care a abordat tema patriotismului, şi mai puţin pe cea a patrimoniului(găsesc că mai oportună ar fi fost o prelegere despre conceptul cutumiar de „patrimoniu” la triburile germanice). Domnul Conferenţiar ne-a oferit un minunat itinerar filosofic al ideii de patriotism, şi al comportamentelor politico-sociale conexe, prin antichitatea clasică şi epoca modernă etc. Erudiţia acestui Distins Domn mi-a lăsat o puternică impresie, şi anume aceea că nu ştie ce spune (bineînţeles, este mai probabil ca fineţurile interpretărilor filosofice să nu poată pătrunde stratul de osânză de pe creierul meu neantrenat în ale gândirii). S-a vorbit despre componenţa politică a patriotismului, despre faptul că “zoon politikon” este o expresie directă a patriotismului, ba chiar s-a vorbit şi despre “troglodiţii” din “Scrisorile persane” (ale lui Montesquieu, dacă nu ştiaţi… sau poate era Montaigne?) şi despre “castrarea politică” pe care o presupune zicala “Capul plecat, sabia nu-l taie”. Oricum, aceste ultime două idei (cu o notă uşor autobiografică) mi s-au părut exemplificarea tăierii crăcii de sub picioare sau a discuţiei despre funie în casa spânzuratului. Pentru a scurta acest rezumat se cuvine să spun că ideea centrală a prelegerii ţinute a fost …..nimic! Excelentă abilitate de a vorbi, aproape o oră, făra a spune ….nimic!
Revenind cu picioarele pe pământ, nu se poate face abstracţie de faptul că Domnul Conferenţiar Paleologu s-a comportat ca un Dr. Jekil and Mr. Hyde disimulat (practic, teoria lupului moralist). Ne-a vorbit depre moralitate şi patriotism, ale cărui manifestări includ şi grija faţă de patrimoniu, în situaţia în care Domnul Ministru Paleologu îşi pune semnătura pe acte care dinamitează orice urmă de importanţă a patrimoniului cultural şi pe care, aparent, nu le cunoaşte. Spun că nu le cunoaşte, pentru că atunci când publicul l-a interpelat în legătură cu HG 194 din 25 feb. 2009, a răspuns că nici Domnia Sa nu e de acord cu acest act (deşi, paradoxal !!!, l-a semnat), că abia acum se vor începe negocierile privind manipularea acestei situaţii, că a avut părerile „indecise şi neclare” ale unor comisii (imaginare) de specialişti, înainte de a semna HG şi alte gogoşi şi gogoşele din producţie proprie. Deşi nu consumasem nici un fel de ciuperci halucinogene, am avut impresia, pentru un moment, că mă aflu într-un banc cu Bulă (sau cu troglodiţi)! Ce să se mai negocieze aunci când e scris negru pe alb în acestă HG : Art. 2. -Predarea-preluarea bunurilor prevăzute la art. 1 se face în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, pe bază de protocol încheiat între părtile interesate, respectiv Muzeul National de Artă al României si Administratia Prezidentială, la valoarea de inventar de la data transmiterii.?????
Pe această cale, aş vrea să atrag atenţia, domnului Prim-Ministru Emil Boc, asupra faptului că, în guvernul pe care îl conduce, există oameni care fie au probleme de vedere, fie nu văd deloc, fie semnează în alb sau, mai rău, nu dau doi bani pe semnătura lor şi pe hârtiile pe care o pun. Însă, nu aş vrea nicidecum să sugerez posibilitatea existenţei unor presiuni politice asupra vreunui ministru (mai ales asupra Domnului Theodor Paleologu, care este o persoană cu o conduită morală deosebită şi care, în mod sigur, şi-ar da demisia într-o astfel de situaţie şi ar denunţa-o public!). În cazul de faţă, pe care îl pune în discuţie acest blog, cu atât mai mult nu ar putea fi vorba despre o influenţă din sfera politicului asupra deciziilor luate. Ce ar putea fi politic în faptul că o serie de obiecte de patrimoniu, cu o valoare inestimabilă, sunt scoase de sub administrarea MNAR şi transmise în proprietatea Administraţiei Prezidenţiale?
Ţin, din tot sufletul, să-l felicit pe domnul Conferenţiar/Ministru Theodor Paleologu, pentru modul abil în care a ocolit (aproape că am crezut că a făcut şcoala la Marele URS(S), ca alt personaj politic interesant, şi nu la Paris) întrebările puse de preşedintele RNMR şi de specialişti. Ba mai mult, Domnia Sa a reuşit să-şi manifeste "grijania" faţă de soarta MNAR, în depozitele căruia băiet fiind, cutreiera; mai pe româneşte : a dat-o cotită! (ba că e o decizie foarte veche, ba că specialiştii sunt de vină, ba că muzeele se bat între ele ş.a.m.d). Ceea ce nu am reuşit eu să înregistrez (dar din nou, poate e de vină osânza din dotare) a fost răspunsul prin care a explicat sau a numit factorii care au stat în spatele deciziei semnarii aceastei HG, de către Domnia Sa, în ciuda faptului că întrebarea a fost repetată. Tare mult mă mai întreb care ar fi acest răpuns, dar mă consolez la gândul că, dacă toţi cei din aulă ar fi închis ochii, mai puţin eu şi Domnia Sa, poate aş fi aflat (aşa, ca între 4 ochi!).
Iarăşi, ceea ce am apreciat, este umorul Domnului Paleologu: ne-a făcut, fără excepţie, pe toţi de râs! În plus, la spartul târgului, ne-a informat că nu vom fi dezamăgiţi de Domnia Sa, dar numai să nu avem aşteptări prea mari. Mare om, mare caracter! Bravos naţiune! Singurul lucru la care m-aş fi aşteptat, ar fi fost să fie un pic mai "Golan", dar deh!, se pare că „coloana vertebrală” nu se transmite genetic! Doresc, aşadar, să-l asigur că nimeni nu spera să fie vreun soi de esspert, dar măcar ar fi fost plăcut să vedem că vine la MNAR, ca un simplu om, şi se uită la iconostasul de la Cotroceni să vadă că e mâncat de carii, că lemnul e putred şi mai ales că restauratorii şi conservatorii au făcut „din rahat bici, şi a mai şi trosnit!” (le cer scuze celor care consideră nepotrivită această expresie, dar eu susţin că ilustrează perfect situaţia) şi că dacă o să fie scos de acolo o să ne alegem cu o grămadă de rumeguş (ce-i drept, policrom si vechi de aproape 350 de ani!) şi un mare fââssssssss electoral. În realitate situaţia e alta, Ministrul Culturii, Cultelor şi PATRIMONIULUI NAŢIONAL, s-a autodeclarat un „animal politic” (noi am fi preferat unul cultural!) şi nu are de gând să strice tradiţia neasumării responsabilităţii (şi de ce ar face-o, când pisica stă foarte bine şi în curtea altora?). Sugerez, ca pe viitor, să fie ales un grăjdar ca Ministru al Culturii, pentru că, poate acesta, va avea decenţa de a-şi descălţa bocancii murdari înainte de a intra cu picioarele în cultură şi poate nu va acţiona la fel ca un profesor de filosofie, spre exemplu!
Ca încheiere, aş vrea să-mi continui misia de „învăţător” ad-hoc (Domnul Ministru ştie despre ce e vorba) şi să mai ofer o povaţă (pentru că omul, cât trăieşte, trebuie să înveţe!):
Excelenţă, nu vă feriţi de loviturile sub centură! Nu există nici un motiv pentru care să credeţi că v-ar durea!
Interes maxim din partea Academiei Române!
(Somnoroase păsărele,/ Pe la loje se adună,/Noapte bună, domnule Haiduc, /Noapte bună!)
Spre plăcuta mea surprindere, aşteptările miau (insist asupra acestei grafii, precum şi a altor abateri de la ortografie care pot urma) fost debăşite de prestanţa Domnului Conferenţiar. Preafrumoasa conferinţă a fost constituită dintr-un discurs (precedat de o mică întârziere, care a durat 30 de minute) care a abordat tema patriotismului, şi mai puţin pe cea a patrimoniului(găsesc că mai oportună ar fi fost o prelegere despre conceptul cutumiar de „patrimoniu” la triburile germanice). Domnul Conferenţiar ne-a oferit un minunat itinerar filosofic al ideii de patriotism, şi al comportamentelor politico-sociale conexe, prin antichitatea clasică şi epoca modernă etc. Erudiţia acestui Distins Domn mi-a lăsat o puternică impresie, şi anume aceea că nu ştie ce spune (bineînţeles, este mai probabil ca fineţurile interpretărilor filosofice să nu poată pătrunde stratul de osânză de pe creierul meu neantrenat în ale gândirii). S-a vorbit despre componenţa politică a patriotismului, despre faptul că “zoon politikon” este o expresie directă a patriotismului, ba chiar s-a vorbit şi despre “troglodiţii” din “Scrisorile persane” (ale lui Montesquieu, dacă nu ştiaţi… sau poate era Montaigne?) şi despre “castrarea politică” pe care o presupune zicala “Capul plecat, sabia nu-l taie”. Oricum, aceste ultime două idei (cu o notă uşor autobiografică) mi s-au părut exemplificarea tăierii crăcii de sub picioare sau a discuţiei despre funie în casa spânzuratului. Pentru a scurta acest rezumat se cuvine să spun că ideea centrală a prelegerii ţinute a fost …..nimic! Excelentă abilitate de a vorbi, aproape o oră, făra a spune ….nimic!
Revenind cu picioarele pe pământ, nu se poate face abstracţie de faptul că Domnul Conferenţiar Paleologu s-a comportat ca un Dr. Jekil and Mr. Hyde disimulat (practic, teoria lupului moralist). Ne-a vorbit depre moralitate şi patriotism, ale cărui manifestări includ şi grija faţă de patrimoniu, în situaţia în care Domnul Ministru Paleologu îşi pune semnătura pe acte care dinamitează orice urmă de importanţă a patrimoniului cultural şi pe care, aparent, nu le cunoaşte. Spun că nu le cunoaşte, pentru că atunci când publicul l-a interpelat în legătură cu HG 194 din 25 feb. 2009, a răspuns că nici Domnia Sa nu e de acord cu acest act (deşi, paradoxal !!!, l-a semnat), că abia acum se vor începe negocierile privind manipularea acestei situaţii, că a avut părerile „indecise şi neclare” ale unor comisii (imaginare) de specialişti, înainte de a semna HG şi alte gogoşi şi gogoşele din producţie proprie. Deşi nu consumasem nici un fel de ciuperci halucinogene, am avut impresia, pentru un moment, că mă aflu într-un banc cu Bulă (sau cu troglodiţi)! Ce să se mai negocieze aunci când e scris negru pe alb în acestă HG : Art. 2. -Predarea-preluarea bunurilor prevăzute la art. 1 se face în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, pe bază de protocol încheiat între părtile interesate, respectiv Muzeul National de Artă al României si Administratia Prezidentială, la valoarea de inventar de la data transmiterii.?????
Pe această cale, aş vrea să atrag atenţia, domnului Prim-Ministru Emil Boc, asupra faptului că, în guvernul pe care îl conduce, există oameni care fie au probleme de vedere, fie nu văd deloc, fie semnează în alb sau, mai rău, nu dau doi bani pe semnătura lor şi pe hârtiile pe care o pun. Însă, nu aş vrea nicidecum să sugerez posibilitatea existenţei unor presiuni politice asupra vreunui ministru (mai ales asupra Domnului Theodor Paleologu, care este o persoană cu o conduită morală deosebită şi care, în mod sigur, şi-ar da demisia într-o astfel de situaţie şi ar denunţa-o public!). În cazul de faţă, pe care îl pune în discuţie acest blog, cu atât mai mult nu ar putea fi vorba despre o influenţă din sfera politicului asupra deciziilor luate. Ce ar putea fi politic în faptul că o serie de obiecte de patrimoniu, cu o valoare inestimabilă, sunt scoase de sub administrarea MNAR şi transmise în proprietatea Administraţiei Prezidenţiale?
Ţin, din tot sufletul, să-l felicit pe domnul Conferenţiar/Ministru Theodor Paleologu, pentru modul abil în care a ocolit (aproape că am crezut că a făcut şcoala la Marele URS(S), ca alt personaj politic interesant, şi nu la Paris) întrebările puse de preşedintele RNMR şi de specialişti. Ba mai mult, Domnia Sa a reuşit să-şi manifeste "grijania" faţă de soarta MNAR, în depozitele căruia băiet fiind, cutreiera; mai pe româneşte : a dat-o cotită! (ba că e o decizie foarte veche, ba că specialiştii sunt de vină, ba că muzeele se bat între ele ş.a.m.d). Ceea ce nu am reuşit eu să înregistrez (dar din nou, poate e de vină osânza din dotare) a fost răspunsul prin care a explicat sau a numit factorii care au stat în spatele deciziei semnarii aceastei HG, de către Domnia Sa, în ciuda faptului că întrebarea a fost repetată. Tare mult mă mai întreb care ar fi acest răpuns, dar mă consolez la gândul că, dacă toţi cei din aulă ar fi închis ochii, mai puţin eu şi Domnia Sa, poate aş fi aflat (aşa, ca între 4 ochi!).
Iarăşi, ceea ce am apreciat, este umorul Domnului Paleologu: ne-a făcut, fără excepţie, pe toţi de râs! În plus, la spartul târgului, ne-a informat că nu vom fi dezamăgiţi de Domnia Sa, dar numai să nu avem aşteptări prea mari. Mare om, mare caracter! Bravos naţiune! Singurul lucru la care m-aş fi aşteptat, ar fi fost să fie un pic mai "Golan", dar deh!, se pare că „coloana vertebrală” nu se transmite genetic! Doresc, aşadar, să-l asigur că nimeni nu spera să fie vreun soi de esspert, dar măcar ar fi fost plăcut să vedem că vine la MNAR, ca un simplu om, şi se uită la iconostasul de la Cotroceni să vadă că e mâncat de carii, că lemnul e putred şi mai ales că restauratorii şi conservatorii au făcut „din rahat bici, şi a mai şi trosnit!” (le cer scuze celor care consideră nepotrivită această expresie, dar eu susţin că ilustrează perfect situaţia) şi că dacă o să fie scos de acolo o să ne alegem cu o grămadă de rumeguş (ce-i drept, policrom si vechi de aproape 350 de ani!) şi un mare fââssssssss electoral. În realitate situaţia e alta, Ministrul Culturii, Cultelor şi PATRIMONIULUI NAŢIONAL, s-a autodeclarat un „animal politic” (noi am fi preferat unul cultural!) şi nu are de gând să strice tradiţia neasumării responsabilităţii (şi de ce ar face-o, când pisica stă foarte bine şi în curtea altora?). Sugerez, ca pe viitor, să fie ales un grăjdar ca Ministru al Culturii, pentru că, poate acesta, va avea decenţa de a-şi descălţa bocancii murdari înainte de a intra cu picioarele în cultură şi poate nu va acţiona la fel ca un profesor de filosofie, spre exemplu!
Ca încheiere, aş vrea să-mi continui misia de „învăţător” ad-hoc (Domnul Ministru ştie despre ce e vorba) şi să mai ofer o povaţă (pentru că omul, cât trăieşte, trebuie să înveţe!):
Excelenţă, nu vă feriţi de loviturile sub centură! Nu există nici un motiv pentru care să credeţi că v-ar durea!
Interes maxim din partea Academiei Române!(Somnoroase păsărele,/ Pe la loje se adună,/Noapte bună, domnule Haiduc, /Noapte bună!)
marți, 24 martie 2009
Scrisoare deschisă
Autor: Dan ROMALO, scriitor, donatorul unei piese de orfevrărie de secol XVI expusă în Galeria de Artă Veche Românească a MNAR
Referitor la mesajul dumneavoastră din 20 martie 2009 privind hotărîrea de guvern care preconizează „returnarea in administrarea Administratiei Prezidentiale” a pieselor de patrimoniu salvate din lăcaşul Bisericii Mănăstirii Cotroceni, dărîmată din decizie arbitrară, piese care sunt, în prezent, expuse în cadrul Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti, îndrăznesc să cred că punerea în aplicaţie a unei astfel de decizii ar fi o regretabilă greşeală. După o lungă viaţă parcursă printre valuri şi hîrtoape existenţiale, îmi permit să cred că o astfel de acţiune ar dovedi perseverarea într-un defect comportamental caracteristic societăţii noastre, anume, acela de a recurge, la tot pasul si în mai toate domeniile, la măsuri modificatoare presupuse benefice, dar, în realitate şi prea adesea, doar dezorganizatoare ale unor acţiuni anterioare poate mai judicios gîndite şi bazate pe premise verificate practic.
Biserica a fost dărîmată din motive conjuncturale greu de înţeles, piese preţioase de artă din componenţa ei fiind salvate, pesemne, din iniţiative individuale meritorii. Aceste preţioase vestigii de epoca brâncovenească au fost recondiţionate profesionist şi, apoi, expuse în cadrul Muzeului Naţional de Artă a României; o instituţie care dispune de spaţiile şi de organizarea tehnico-administrativă cele mai favorabile accesului – fără condiţionări politico-administrative – a unui public larg, atît naţional, cît şi internaţional, la vestigii de cultură de valoare excepţională. Un public care s-a obişnuit să le ştie expuse în cadrul specializat al muzeului nostru naţional de artă.
Vrem oare iarăşi să irosim un efort şi o activitate culturală, poate uriaşe, doar din obiceiul de a recurge şi în acest caz la o reorganizare birocratică facilă? În esenţă, fie mutarea pieselor dintr-un muzeu naţional într-unul de acces restrîns – deoarece propriu unei instituţii administrativ-politice – fie în Biserica Mănăstirii Cotroceni reconstruită.
Prima ipoteză îmi pare situată în domeniul absurdului, asta deoarece, dacă vestigiile au fost rupte din structura lor originară, distrusă şi refăcută între timp, sensul lor a devenit intrinsec, nu stă legat de noua aşezare.
În cazul celei de a doua ipoteze, cutez să cred – ca simplu opinent din public – că ar fi util să se ţină seama de rezolvări adoptate în cazuri similare, cum ar fi, de pildă, aşezarea statuii originale a lui David, sculptată de Michelangelo însuşi, în muzeu, în Piaţa Signoriei, locul aşezării ei iniţiale, aflîndu-se doar o copie. Sau la mulţii Curos şi Coree, la Cariatidele Erechteionului, la nenumărate opere originale de la Delphi, din incinta sacră a Olimpiei, şi cîte alte posibile exemple nu se pot invoca, situaţii în care toate piesele în cauză sînt expunse, protejate, în muzee, în locurile lor de origine aflîndu-se doar còpii ale lor.
Dacă hotărîrea de guvern amintită este, în intenţie, reamplasarea în biserica Cotroceni refăcută a pieselor implicate, mă întreb, sugerînd chiar o hotărire în acest sens, de ce în Biserica Mănăstirii Cotroceni reconstituită nu s-ar amplasa reproduceri riguros profesioniste ale originalelor, acestea din urmă rămînînd unde sa află expuse acum. Ce rost ar avea mutarea – asta implică demontare, ambalare, transport, depozitare in aşteptare, remplasare în nouă locaţie, toate prilej de degradare fizică – a unor vestigii atît de delicate, atît de preţioase pentru istoria culturii mai larg înţeleasă decît, restrîns, doar a ţării noastre, dintr-un spaţiu specific dotat, organizat, administrat şi asigurat, cum este Muzeul Naţional de Artă al României, pentru a fi reinstalate într-o construcţie care nu mai are decît, poate, fundaţiile originale, întreaga zidire fiind o reproducere, eventual fidelă, a un original cîndva distrus.
Cutez să exprim concluzia mea sub forma causică: nu cred că ar fi judicios să se adopte în administrarea patrimoniului cultural, muzeal şi de monumente istorice, uşurinţa cu care se modifică numele străzilor şi bulevardelor bucureştene.
Referitor la mesajul dumneavoastră din 20 martie 2009 privind hotărîrea de guvern care preconizează „returnarea in administrarea Administratiei Prezidentiale” a pieselor de patrimoniu salvate din lăcaşul Bisericii Mănăstirii Cotroceni, dărîmată din decizie arbitrară, piese care sunt, în prezent, expuse în cadrul Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti, îndrăznesc să cred că punerea în aplicaţie a unei astfel de decizii ar fi o regretabilă greşeală. După o lungă viaţă parcursă printre valuri şi hîrtoape existenţiale, îmi permit să cred că o astfel de acţiune ar dovedi perseverarea într-un defect comportamental caracteristic societăţii noastre, anume, acela de a recurge, la tot pasul si în mai toate domeniile, la măsuri modificatoare presupuse benefice, dar, în realitate şi prea adesea, doar dezorganizatoare ale unor acţiuni anterioare poate mai judicios gîndite şi bazate pe premise verificate practic.
Biserica a fost dărîmată din motive conjuncturale greu de înţeles, piese preţioase de artă din componenţa ei fiind salvate, pesemne, din iniţiative individuale meritorii. Aceste preţioase vestigii de epoca brâncovenească au fost recondiţionate profesionist şi, apoi, expuse în cadrul Muzeului Naţional de Artă a României; o instituţie care dispune de spaţiile şi de organizarea tehnico-administrativă cele mai favorabile accesului – fără condiţionări politico-administrative – a unui public larg, atît naţional, cît şi internaţional, la vestigii de cultură de valoare excepţională. Un public care s-a obişnuit să le ştie expuse în cadrul specializat al muzeului nostru naţional de artă.
Vrem oare iarăşi să irosim un efort şi o activitate culturală, poate uriaşe, doar din obiceiul de a recurge şi în acest caz la o reorganizare birocratică facilă? În esenţă, fie mutarea pieselor dintr-un muzeu naţional într-unul de acces restrîns – deoarece propriu unei instituţii administrativ-politice – fie în Biserica Mănăstirii Cotroceni reconstruită.
Prima ipoteză îmi pare situată în domeniul absurdului, asta deoarece, dacă vestigiile au fost rupte din structura lor originară, distrusă şi refăcută între timp, sensul lor a devenit intrinsec, nu stă legat de noua aşezare.
În cazul celei de a doua ipoteze, cutez să cred – ca simplu opinent din public – că ar fi util să se ţină seama de rezolvări adoptate în cazuri similare, cum ar fi, de pildă, aşezarea statuii originale a lui David, sculptată de Michelangelo însuşi, în muzeu, în Piaţa Signoriei, locul aşezării ei iniţiale, aflîndu-se doar o copie. Sau la mulţii Curos şi Coree, la Cariatidele Erechteionului, la nenumărate opere originale de la Delphi, din incinta sacră a Olimpiei, şi cîte alte posibile exemple nu se pot invoca, situaţii în care toate piesele în cauză sînt expunse, protejate, în muzee, în locurile lor de origine aflîndu-se doar còpii ale lor.
Dacă hotărîrea de guvern amintită este, în intenţie, reamplasarea în biserica Cotroceni refăcută a pieselor implicate, mă întreb, sugerînd chiar o hotărire în acest sens, de ce în Biserica Mănăstirii Cotroceni reconstituită nu s-ar amplasa reproduceri riguros profesioniste ale originalelor, acestea din urmă rămînînd unde sa află expuse acum. Ce rost ar avea mutarea – asta implică demontare, ambalare, transport, depozitare in aşteptare, remplasare în nouă locaţie, toate prilej de degradare fizică – a unor vestigii atît de delicate, atît de preţioase pentru istoria culturii mai larg înţeleasă decît, restrîns, doar a ţării noastre, dintr-un spaţiu specific dotat, organizat, administrat şi asigurat, cum este Muzeul Naţional de Artă al României, pentru a fi reinstalate într-o construcţie care nu mai are decît, poate, fundaţiile originale, întreaga zidire fiind o reproducere, eventual fidelă, a un original cîndva distrus.
Cutez să exprim concluzia mea sub forma causică: nu cred că ar fi judicios să se adopte în administrarea patrimoniului cultural, muzeal şi de monumente istorice, uşurinţa cu care se modifică numele străzilor şi bulevardelor bucureştene.
vineri, 20 martie 2009
Din ciclul: dacă n-ai oo, nu-i nici o problemă, îţi face mintea pui!, vă prezentăm: “Culmea patrimoniului” (o poveste aviară)
Un telefon sună undeva în zona parcului Herăstrău. Cineva răspunde. La celălalt capăt al firului se află o voce localizată pe lângă Grădina Botanică.
- Alo! .... Da, şefu’, eu sunt ....Ce spuneţi?....o cloşcă cu pui? Da’ ce, v-aţi făcut fermă avicolă? ha,ha,ha! .... A, scuze şefu’, glumeam.....Nu, n-am vrut să vă supăr.....Da ştiu că sunt un id..... Ziceaţi ceva de o cloşcă?....da, cu pui, cu pui....Avem şefu’, se face! ... Ce spuneţi? ... A, da, cât mai repede, ştiu că vă grăbiţi!....Auziţi, da’ la ăia de la .... grădina zoologică.... parcă, care au cloşca, ce să le zic?....Aha...da, da...E perfect sefu’! Deci le zic că s-a înfăptuit un act de memorie culturală....că s-a reconstruit la Pietroasele groapa în care le-au găsit hoţii ăia....şi că suntem obligaţi moralmente să le cedăm custodia...Da’, cui să le cedăm şefu’, groparilor sau hoţilor?....A, mă scuzaţi, nu groparilor,... gropii!....a!...Are corespondenţa la dumneavoastră în curte!.....Da, ştiu că sunt un tâm....mi-aţi mai spus.....Da, şefu’, am înţeles....le reintroducem în circuitul conştiinţei naţionale......Ce ziceţi?.....Aha....circuit închis....Am priceput!.....Bine şefu’, se face cu viteza fulgerului!....Dacă nu, îmi trimiteţi dumneavoastră un fulger în cu....?....Da, şefu’, să trăiţi, să trăiţi bine!....
- Alo! .... Da, şefu’, eu sunt ....Ce spuneţi?....o cloşcă cu pui? Da’ ce, v-aţi făcut fermă avicolă? ha,ha,ha! .... A, scuze şefu’, glumeam.....Nu, n-am vrut să vă supăr.....Da ştiu că sunt un id..... Ziceaţi ceva de o cloşcă?....da, cu pui, cu pui....Avem şefu’, se face! ... Ce spuneţi? ... A, da, cât mai repede, ştiu că vă grăbiţi!....Auziţi, da’ la ăia de la .... grădina zoologică.... parcă, care au cloşca, ce să le zic?....Aha...da, da...E perfect sefu’! Deci le zic că s-a înfăptuit un act de memorie culturală....că s-a reconstruit la Pietroasele groapa în care le-au găsit hoţii ăia....şi că suntem obligaţi moralmente să le cedăm custodia...Da’, cui să le cedăm şefu’, groparilor sau hoţilor?....A, mă scuzaţi, nu groparilor,... gropii!....a!...Are corespondenţa la dumneavoastră în curte!.....Da, ştiu că sunt un tâm....mi-aţi mai spus.....Da, şefu’, am înţeles....le reintroducem în circuitul conştiinţei naţionale......Ce ziceţi?.....Aha....circuit închis....Am priceput!.....Bine şefu’, se face cu viteza fulgerului!....Dacă nu, îmi trimiteţi dumneavoastră un fulger în cu....?....Da, şefu’, să trăiţi, să trăiţi bine!....
Barbarie: mutarea tezaurului de la MNAR la Cotroceni
Autor: Cosmin UNGUREANU
În urmă cu 148 de ani, cu puţin înainte de Legea secularizării averilor mănăstireşti, arheologul Alexandru Odobescu pleda pentru strîngerea obiectelor de cult într-un muzeu, „unde să le fie asigurată o conservare mai bună decît pe la mănăstiri“; datorită eforturilor acestui vizionar, a fost fondat Muzeul Naţional de Antichităţi, una dintre primele asemenea instituţii din spaţiul românesc. Despărţirea Statului de Biserică şi crearea muzeelor sînt două aspecte fundamentale ale modernităţii europene; orice ţară civilizată se recomandă printr-o guvernare liberă de ingerinţa clericală şi prin cultura sa, depozitată şi vehiculată (în parte) prin intermediul instituţiilor muzeale. În România, la aproape un veac şi jumătate de la demersurile energice ale lui Alexandru Odobescu, într-un răstimp nu tocmai abundent în vizionari şi nici munificent în privinţa culturii, asistăm neputincioşi la regres: Biserica Ortodoxă este din ce în ce mai activă, iar supravieţuirea patrimoniului devine incertă (fără ca între aceste două realităţi să existe, în general, o legătură nemijlocită).
O hotărîre de guvern publicată în 10 martie 2009, în Monitorul Oficial (dar datată 25 februarie), pune în vedere Muzeului Naţional de Artă al României să transfere administraţiei prezidenţiale, în termen de 30 de zile, odoarele provenind de la biserica fostei mănăstiri Cotroceni. Aproape 150 de obiecte de cult – icoane, broderii, orfevrărie, mobilier liturgic etc. – de o inestimabilă valoare urmează a fi extrase din spaţii special amenajate şi aşezate în biserică. Gravitatea acestei decizii guvernamentale este multiplă. Aplicarea ei ar crea un precedent primejdios pentru eventuale solicitări similare (altfel spus, este începutul sfîrşitului colecţiei muzeale), ar provoca închiderea Galeriei de Artă Medievală pe o perioadă nedeterminată (într-un context în care criza economică nu va permite, probabil, alocarea unor fonduri suplimentare în segmentul culturii), dar, mai ales, ar pecetlui soarta obiectelor de patrimoniu: odată scoase din mediul stabilizat şi controlat în care se află acum, ele se vor degrada iremediabil.
Chiar dacă ar fi reconstituită milimetric (ceea ce nu e cazul!), în privinţa microclimatului – temperatură, umezeală, luminozitate –, biserica de la Cotroceni nu se poate substitui unui muzeu. Indiferent de calitatea materialelor de construcţie şi a execuţiei, variaţiile de temperatură vor fi fatale unor obiecte fragile din lemn. De altfel, aceasta a fost şi concluzia comisiei convocate de MNAR, în componenţa căreia au intrat cei mai buni restauratori (Dan Mohanu, Oliviu Boldura, Pia Stinghie) şi specialişti în artă veche românească (Corina Popa, Constanţa Costea, Ioana Iancovescu, Anca Lăzărescu etc.) de care dispunem actualmente, convocată post factum, pe 9 martie, cînd deja hotărîrea de guvern fusese luată, chiar dacă nu şi publicată. Iată cîteva dintre problemele ridicate cu acel prilej, cu referire mai ales la iconostasul de lemn aurit: dacă se pune problema mutării lor, obiectele ar trebui să fie monitorizate vreme de cel puţin un an (Dan Mohanu); este posibil ca microclimatul din interiorul bisericii să fie incompatibil cu obiectele aduse la un anumit stadiu de conservare (opinie generală); odată demontat şi supus unor condiţii de transport necontrolate, iconostasul va fi grav afectat, el fiind oricum o piesă fixă, nedestinată manevrării (Pia Stinghie).
De altfel, istoria acestui patrimoniu este deja încărcată: el a fost adus la muzeu în august 1977 spre a fi salvat, întrucît biserica suferise grave avarii la zidăria portantă; în devălmăşia evenimentelor din 1989, iconostasul şi o parte dintre icoane au fost împuşcate, o atare tragedie făcînd necesare laborioase intervenţii de restaurare. Însumate, aceste traume fizice, evacuări forţate sau restaurări repetate au slăbit deja suficient de mult piesele de lemn pentru a mai suporta încă o intervenţie abruptă. Insuficient cunoscut este, apoi, metabolismul unui obiect de o asemenea vechime: restaurarea sa nu face decît să-i redea integritatea istorică (evidenţiind intervenţii succesive sau chiar lăsînd, acolo unde e cazul, anumite lacune vizibile), în timp ce efortul major constă în conservarea şi în monitorizarea sa atentă. A scoate un iconostas din muzeu pentru a-l instala într-o biserică de beton echivalează cu decuplarea unui bolnav de la perfuzia ce-l face încă să trăiască. Moartea simbolică a unui obiect de cult transformat în piesă de muzeu nu este anulată printr-o operaţiune inversă. Dimpotrivă, aceasta aduce cu sine moartea fizică a obiectului respectiv.
Sub aparenţa unei reparaţii istorice se ascunde, de fapt, o falsă problemă. Refacerea lăcaşului de cult ridicat de Şerban Cantacuzino este, e adevărat, un fapt de memorie. Însă chiar replicat în cel mai mic detaliu, noul edificiu nu are cum să fie altceva decît o copie, un simulacru de monument istoric. De ce nu ar fi atunci înzestrat cu un tezaur care, la rîndul său, să fie un simulacru al celui original? Sînt convins că se poate executa o replică fidelă a catapetesmei, că icoanele pictate de Constantinos pot fi înlocuite de altele copiate în detaliu. Dispunem de numeroase exemple de opere de artă înlocuite de „mulaje“, extrase din situl originar şi depuse în spaţiul sigur al muzeului: statuia ecvestră a lui Marc Aureliu se află în Muzeul Capitolin, unele vitralii de la Sainte-Chapelle sînt expuse în Muzeul Cluny, iar o parte dintre statuile ce ornamentau catedrala din Reims sînt plasate în Palais du Tau. În România, împotriva evidenţei, a logicii şi a argumentaţiei specialiştilor, se procedează invers, ca şi cum nu am avea deja un patrimoniu schilodit şi încă în suferinţă.
Decizia Guvernului, bizară prin precipitare şi discreţie, nu a fost reflectată în spaţiul opiniei publice pe măsura gravităţii ei. Slabele ecouri vehiculate de cîteva gazete autohtone, unele cu titluri de tabloid („Boc sparge Muzeul Naţional ca să aurească biserica lui Zeus“), atrag atenţia asupra actului legislativ în sine şi a problemelor administrative, şi mai puţin asupra sensului, dar mai cu seamă în privinţa consecinţelor. Unele voci se vor grăbi poate să salute iniţiativa Guvernului; vor zice că e drept ca odoarele bisericii să se întoarcă de unde au plecat, că e bine că nu ne-am pierdut credinţa încă şi că cinstim lăcaşurile de cult, că, iată, putem repara ororile patrimoniale comise în „epoca de aur“. Raţiunea somnolentă a acestor voci nu va voi să afle subtilităţi legate de conservare şi de microclimat. Iar somnul raţiunii – uităm sistematic – naşte monştri.
În joc este, de data aceasta, în chip paradoxal împotriva ortodoxist-naţionaliştilor, chiar un fragment din fiinţa naţională. Dacă organizăm (grabnic, pe furiş) sacrificarea unor piese de patrimoniu pentru obscure interese politice, dacă privim detaşaţi – grăbiţi să ne întoarcem la meschinele scandaluri cotidiene – la destrămarea unei colecţii muzeale, dacă nu protestăm în faţa acestei sinistre farse, înseamnă atunci că am ajuns pe marginea abisului: nimic nu mai contează cu adevărat, nonvaloarea ia locul valorii, relativizarea este absolută.
Pentru o parte dintre conaţionalii mei, care trăiesc în perimetrul superstiţiei şi al iconiţei de talcioc agăţate de parbriz, bisericoşi, dar ignari şi, din păcate, justiţiari, mîndri de a fi români – pe scurt, electoratul rămas liber al celor două partide naţionalist-extremiste evacuate de pe scena politică –, mutarea odoarelor în biserica proaspăt reclădită va reprezenta, probabil, îndreptarea unei nedreptăţi (niciodată comise!), un gest fondator, poate chiar un fel de palladium ridicat împotriva crizei economice. Tind să cred că actualul preşedinte, care şi-a descoperit evlavia necruţătoare pe final de mandat, caută să atragă tocmai voturile acestui segment de populaţie. Nu m-ar mira să fie aşa, la fel cum nu (mai) găsesc nefirească, din păcate, solicitudinea grăbită, soldăţească, a actualului premier. De la aceşti distinşi domni, fără îndoială prea ocupaţi să conducă ţara pentru a mai afla cum arată un muzeu pe dinăuntru, recunosc că mă aştept la orice.
Mă mîhneşte profund însă gracilitatea discretă, nonşalanţa inconştientă, ignoranţa suverană cu care prea-crudul ministru al Culturii consimte la această tragică barbarie. Admit cu naivitate că, aşa cum îl vedeam de la distanţă, am perceput doar verbul elegant, distincţia, gustul cultivat şi educaţia îngrijită. Nu şi mlădierea coloanei vertebrale. Nu cunosc dedesubturile politice ale numirii sale în actualul guvern, deşi înclin să cred că ea a fost, pentru a mă folosi chiar de propria sa terminologie, o „pleaşcă“. Dar este realmente trist să vezi cum tocmai cel aflat la cîrma Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional (sic!), purtător de nume bizantin, sacrifică, pe altarul disciplinei de partid, odoarele unei biserici ctitorite în urmă cu mai bine de trei veacuri de un voievod de familie bizantină.
Autorul acestui text este referent la Departamentul „Educaţie“ din cadrul Muzeului Naţional de Artă al României şi cunoaşte situaţia din interior. Opiniile exprimate aici în calitate de istoric de artă, din proprie iniţiativă, reprezintă o poziţie personală, dictată strict de conştiinţa profesională.
Publicat in Observatorul Cultural, nr. 466, din 19. 03. 2009
În urmă cu 148 de ani, cu puţin înainte de Legea secularizării averilor mănăstireşti, arheologul Alexandru Odobescu pleda pentru strîngerea obiectelor de cult într-un muzeu, „unde să le fie asigurată o conservare mai bună decît pe la mănăstiri“; datorită eforturilor acestui vizionar, a fost fondat Muzeul Naţional de Antichităţi, una dintre primele asemenea instituţii din spaţiul românesc. Despărţirea Statului de Biserică şi crearea muzeelor sînt două aspecte fundamentale ale modernităţii europene; orice ţară civilizată se recomandă printr-o guvernare liberă de ingerinţa clericală şi prin cultura sa, depozitată şi vehiculată (în parte) prin intermediul instituţiilor muzeale. În România, la aproape un veac şi jumătate de la demersurile energice ale lui Alexandru Odobescu, într-un răstimp nu tocmai abundent în vizionari şi nici munificent în privinţa culturii, asistăm neputincioşi la regres: Biserica Ortodoxă este din ce în ce mai activă, iar supravieţuirea patrimoniului devine incertă (fără ca între aceste două realităţi să existe, în general, o legătură nemijlocită).
O hotărîre de guvern publicată în 10 martie 2009, în Monitorul Oficial (dar datată 25 februarie), pune în vedere Muzeului Naţional de Artă al României să transfere administraţiei prezidenţiale, în termen de 30 de zile, odoarele provenind de la biserica fostei mănăstiri Cotroceni. Aproape 150 de obiecte de cult – icoane, broderii, orfevrărie, mobilier liturgic etc. – de o inestimabilă valoare urmează a fi extrase din spaţii special amenajate şi aşezate în biserică. Gravitatea acestei decizii guvernamentale este multiplă. Aplicarea ei ar crea un precedent primejdios pentru eventuale solicitări similare (altfel spus, este începutul sfîrşitului colecţiei muzeale), ar provoca închiderea Galeriei de Artă Medievală pe o perioadă nedeterminată (într-un context în care criza economică nu va permite, probabil, alocarea unor fonduri suplimentare în segmentul culturii), dar, mai ales, ar pecetlui soarta obiectelor de patrimoniu: odată scoase din mediul stabilizat şi controlat în care se află acum, ele se vor degrada iremediabil.
Chiar dacă ar fi reconstituită milimetric (ceea ce nu e cazul!), în privinţa microclimatului – temperatură, umezeală, luminozitate –, biserica de la Cotroceni nu se poate substitui unui muzeu. Indiferent de calitatea materialelor de construcţie şi a execuţiei, variaţiile de temperatură vor fi fatale unor obiecte fragile din lemn. De altfel, aceasta a fost şi concluzia comisiei convocate de MNAR, în componenţa căreia au intrat cei mai buni restauratori (Dan Mohanu, Oliviu Boldura, Pia Stinghie) şi specialişti în artă veche românească (Corina Popa, Constanţa Costea, Ioana Iancovescu, Anca Lăzărescu etc.) de care dispunem actualmente, convocată post factum, pe 9 martie, cînd deja hotărîrea de guvern fusese luată, chiar dacă nu şi publicată. Iată cîteva dintre problemele ridicate cu acel prilej, cu referire mai ales la iconostasul de lemn aurit: dacă se pune problema mutării lor, obiectele ar trebui să fie monitorizate vreme de cel puţin un an (Dan Mohanu); este posibil ca microclimatul din interiorul bisericii să fie incompatibil cu obiectele aduse la un anumit stadiu de conservare (opinie generală); odată demontat şi supus unor condiţii de transport necontrolate, iconostasul va fi grav afectat, el fiind oricum o piesă fixă, nedestinată manevrării (Pia Stinghie).
De altfel, istoria acestui patrimoniu este deja încărcată: el a fost adus la muzeu în august 1977 spre a fi salvat, întrucît biserica suferise grave avarii la zidăria portantă; în devălmăşia evenimentelor din 1989, iconostasul şi o parte dintre icoane au fost împuşcate, o atare tragedie făcînd necesare laborioase intervenţii de restaurare. Însumate, aceste traume fizice, evacuări forţate sau restaurări repetate au slăbit deja suficient de mult piesele de lemn pentru a mai suporta încă o intervenţie abruptă. Insuficient cunoscut este, apoi, metabolismul unui obiect de o asemenea vechime: restaurarea sa nu face decît să-i redea integritatea istorică (evidenţiind intervenţii succesive sau chiar lăsînd, acolo unde e cazul, anumite lacune vizibile), în timp ce efortul major constă în conservarea şi în monitorizarea sa atentă. A scoate un iconostas din muzeu pentru a-l instala într-o biserică de beton echivalează cu decuplarea unui bolnav de la perfuzia ce-l face încă să trăiască. Moartea simbolică a unui obiect de cult transformat în piesă de muzeu nu este anulată printr-o operaţiune inversă. Dimpotrivă, aceasta aduce cu sine moartea fizică a obiectului respectiv.
Sub aparenţa unei reparaţii istorice se ascunde, de fapt, o falsă problemă. Refacerea lăcaşului de cult ridicat de Şerban Cantacuzino este, e adevărat, un fapt de memorie. Însă chiar replicat în cel mai mic detaliu, noul edificiu nu are cum să fie altceva decît o copie, un simulacru de monument istoric. De ce nu ar fi atunci înzestrat cu un tezaur care, la rîndul său, să fie un simulacru al celui original? Sînt convins că se poate executa o replică fidelă a catapetesmei, că icoanele pictate de Constantinos pot fi înlocuite de altele copiate în detaliu. Dispunem de numeroase exemple de opere de artă înlocuite de „mulaje“, extrase din situl originar şi depuse în spaţiul sigur al muzeului: statuia ecvestră a lui Marc Aureliu se află în Muzeul Capitolin, unele vitralii de la Sainte-Chapelle sînt expuse în Muzeul Cluny, iar o parte dintre statuile ce ornamentau catedrala din Reims sînt plasate în Palais du Tau. În România, împotriva evidenţei, a logicii şi a argumentaţiei specialiştilor, se procedează invers, ca şi cum nu am avea deja un patrimoniu schilodit şi încă în suferinţă.
Decizia Guvernului, bizară prin precipitare şi discreţie, nu a fost reflectată în spaţiul opiniei publice pe măsura gravităţii ei. Slabele ecouri vehiculate de cîteva gazete autohtone, unele cu titluri de tabloid („Boc sparge Muzeul Naţional ca să aurească biserica lui Zeus“), atrag atenţia asupra actului legislativ în sine şi a problemelor administrative, şi mai puţin asupra sensului, dar mai cu seamă în privinţa consecinţelor. Unele voci se vor grăbi poate să salute iniţiativa Guvernului; vor zice că e drept ca odoarele bisericii să se întoarcă de unde au plecat, că e bine că nu ne-am pierdut credinţa încă şi că cinstim lăcaşurile de cult, că, iată, putem repara ororile patrimoniale comise în „epoca de aur“. Raţiunea somnolentă a acestor voci nu va voi să afle subtilităţi legate de conservare şi de microclimat. Iar somnul raţiunii – uităm sistematic – naşte monştri.
În joc este, de data aceasta, în chip paradoxal împotriva ortodoxist-naţionaliştilor, chiar un fragment din fiinţa naţională. Dacă organizăm (grabnic, pe furiş) sacrificarea unor piese de patrimoniu pentru obscure interese politice, dacă privim detaşaţi – grăbiţi să ne întoarcem la meschinele scandaluri cotidiene – la destrămarea unei colecţii muzeale, dacă nu protestăm în faţa acestei sinistre farse, înseamnă atunci că am ajuns pe marginea abisului: nimic nu mai contează cu adevărat, nonvaloarea ia locul valorii, relativizarea este absolută.
Pentru o parte dintre conaţionalii mei, care trăiesc în perimetrul superstiţiei şi al iconiţei de talcioc agăţate de parbriz, bisericoşi, dar ignari şi, din păcate, justiţiari, mîndri de a fi români – pe scurt, electoratul rămas liber al celor două partide naţionalist-extremiste evacuate de pe scena politică –, mutarea odoarelor în biserica proaspăt reclădită va reprezenta, probabil, îndreptarea unei nedreptăţi (niciodată comise!), un gest fondator, poate chiar un fel de palladium ridicat împotriva crizei economice. Tind să cred că actualul preşedinte, care şi-a descoperit evlavia necruţătoare pe final de mandat, caută să atragă tocmai voturile acestui segment de populaţie. Nu m-ar mira să fie aşa, la fel cum nu (mai) găsesc nefirească, din păcate, solicitudinea grăbită, soldăţească, a actualului premier. De la aceşti distinşi domni, fără îndoială prea ocupaţi să conducă ţara pentru a mai afla cum arată un muzeu pe dinăuntru, recunosc că mă aştept la orice.
Mă mîhneşte profund însă gracilitatea discretă, nonşalanţa inconştientă, ignoranţa suverană cu care prea-crudul ministru al Culturii consimte la această tragică barbarie. Admit cu naivitate că, aşa cum îl vedeam de la distanţă, am perceput doar verbul elegant, distincţia, gustul cultivat şi educaţia îngrijită. Nu şi mlădierea coloanei vertebrale. Nu cunosc dedesubturile politice ale numirii sale în actualul guvern, deşi înclin să cred că ea a fost, pentru a mă folosi chiar de propria sa terminologie, o „pleaşcă“. Dar este realmente trist să vezi cum tocmai cel aflat la cîrma Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional (sic!), purtător de nume bizantin, sacrifică, pe altarul disciplinei de partid, odoarele unei biserici ctitorite în urmă cu mai bine de trei veacuri de un voievod de familie bizantină.
Autorul acestui text este referent la Departamentul „Educaţie“ din cadrul Muzeului Naţional de Artă al României şi cunoaşte situaţia din interior. Opiniile exprimate aici în calitate de istoric de artă, din proprie iniţiativă, reprezintă o poziţie personală, dictată strict de conştiinţa profesională.
Publicat in Observatorul Cultural, nr. 466, din 19. 03. 2009
Comunicatul de presă al RNMR
Comunicat de presă
Salvaţi Iconostasul de la Cotroceni!
Reţeaua Naţională a Muzeelor din România lansează un apel public pentru salvarea Iconostasului de la Cotroceni.
Pentru a iniţia o dezbatere la nivel naţional despre existenţa muzeelor, rolul acestora în societate, modul în care se păstrează şi se valorifică patrimoniul în beneficiul publicului larg, RNMR pune în discuţie Hotărârea de Guvern nr.194/25.02.2009, publicată în Monitorul Oficial din 10.03.2009, care dispune preluarea în administrarea Administraţiei Prezidenţiale a mai multor bunuri culturale, proprietate privată a statului, aflate în custodia Muzeului Naţional de Artă al României.
Obiectele în cauză provin de la biserica fostei mănăstiri Cotroceni (demolată în 1984) şi au intrat în custodia Muzeului Naţional de Artă al României pentru a fi salvate, în august 1977, după avarierea bisericii fostei mănăstiri Cotroceni în urma cutremurului. Aproape 150 de obiecte de cult – icoane, broderii, orfevrărie, mobilier liturgic - de o inestimabilă valoare, urmează a fi extrase din spaţii special amenajate şi aşezate în biserica de beton neterminată încă, reconstruită pe vechile fundaţii ale bisericii mănăstirii ctitorite de Şerban Cantacuzino, deci în condiţii de conservare incerte.
Piesa de rezistenţă din ansamblul vizat de această Hotărâre de Guvern este Iconostasul databil către 1682, singurul păstrat din perioada cantacuzină în colecţii publice muzeale şi care, potrivit opiniei specialiştilor, este pus într-un mare pericol. Publicul care doreşte să contribuie la salvarea Iconostasului de la Cotroceni este invitat să se documenteze asupra situaţiei şi, dacă este de acord cu opinia noastră, să semneze petiţia online deschisă de RNMR, care poate fi accesată la adresa http://www.petitieonline.ro/petitie-p47413046.html
Conform opiniei specialiştilor din Muzeul Naţional de Artă al României şi din afara MNAR, constituiţi într-o comisie la solicitarea muzeului, Iconostasul este deosebit de fragilizat din cauza vechimii suportului din lemn policromat şi aurit, precum şi a demontărilor şi remontărilor suferite de-a lungul timpului (în urma cutremurului din 1977, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, când a fost împuşcat, şi în 2002, când a fost montat în expunerea MNAR). Demontarea transportul şi mutarea acestuia într-un spaţiu nefinalizat pune în mare pericol ansamblul iconostasului: dacă se pune problema mutării lor, obiectele ar trebui să fie monitorizate vreme de cel puţin un an; microclimatul din interiorul bisericii este posibil să fie incompatibil cu obiectele aduse la un anumit stadiu de conservare; odată demontat şi supus unor condiţii de transport necontrolate, iconostasul va fi grav afectat, el fiind oricum o piesă fixă, ne-destinată manevrării.
Printre specialişti se numără: Pia Stinghie (coordonator al echipei care a realizat ultima restaurare a iconostasului în 2002), Prof. Univ. Dr. Dan Mohanu (Secţia de Conservare Restaurare Pictură Murală a Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti), Prof. Univ. Dr. Oliviu Boldura (Universitatea Naţională de Arte Bucureşti), Mihai Stinghie, Cornelia Săvescu, Dinu Săvescu, Romeo Gheorghiţă, Geo Niculescu (Institutul Naţional de Cercetare în Conservare şi Restaurare), Dan Ştefănescu (Şef Secţie Restaurare Muzeul Ţăranului Român), istorici de artă şi cercetători precum Prof. Univ. Dr. Corina Popa (Universitatea Naţională de Arte Bucureşti), Ioana Iancovescu (Institutul de Istoria Artei „George Oprescu”), Constanţa Costea (Institutul de Istoria Artei „George Oprescu”) şi Tereza Sinigalia (Institutul Naţional al Monumentelor Istorice).
Întrucât refacerea lăcaşului de cult ridicat de Şerban Cantacuzino în secolul al XVII-lea este un fapt de memorie al perioadei contemporane, o parte a specialiştilor au sugerat o metodă practicată la nivel internaţional, respectiv înlocuirea obiectelor de patrimoniu cu replici care să fie expuse în biserica nou construită (ex: statuia ecvestră a lui Marc Aureliu se află în muzeul Capitolin, unele vitralii de la Sainte-Chapelle sunt expuse în Muzeul Cluny). Chiar şi arheologul Alexandru Odobescu, datorită eforturilor căruia a fost fondat Muzeul Naţional de Antichităţi (una dintre primele asemenea instituţii din spaţiul românesc), pleda, în urmă cu 148 de ani, cu puţin înainte de legea secularizării averilor mănăstireşti, pentru strângerea obiectelor de cult într-un muzeu „unde să le fie asigurată o conservare mai bună decât pe la mănăstiri”.
Iconostasul de la Cotroceni are nevoie de susţinerea publicului, care este principalul beneficiar al existenţei lui, deoarece nu s-a avut în vedere opinia specialiştilor la semnarea HG nr.194. În plus, aplicarea Hotărârii de Guvern ar crea un precedent primejdios pentru eventuale solicitări similare (ar fi începutul sfârşitului colecţiilor muzeale constituite) şi ar provoca închiderea Galeriei de Artă Veche Românească (într-un context în care criza economică nu va permite, probabil, alocarea unor fonduri suplimentare în segmentul culturii).
În concluzie, forurile administrative şi-au spus cuvântul, specialiştii şi-au exprimat opinia, deci e timpul să ascultăm şi vocea naţiunii!
Mai avem maximum 20 de zile pentru a încerca să schimbăm situaţia.
Biroul de presă al RNMR
www.muzee.org
Salvaţi Iconostasul de la Cotroceni!
Reţeaua Naţională a Muzeelor din România lansează un apel public pentru salvarea Iconostasului de la Cotroceni.
Pentru a iniţia o dezbatere la nivel naţional despre existenţa muzeelor, rolul acestora în societate, modul în care se păstrează şi se valorifică patrimoniul în beneficiul publicului larg, RNMR pune în discuţie Hotărârea de Guvern nr.194/25.02.2009, publicată în Monitorul Oficial din 10.03.2009, care dispune preluarea în administrarea Administraţiei Prezidenţiale a mai multor bunuri culturale, proprietate privată a statului, aflate în custodia Muzeului Naţional de Artă al României.
Obiectele în cauză provin de la biserica fostei mănăstiri Cotroceni (demolată în 1984) şi au intrat în custodia Muzeului Naţional de Artă al României pentru a fi salvate, în august 1977, după avarierea bisericii fostei mănăstiri Cotroceni în urma cutremurului. Aproape 150 de obiecte de cult – icoane, broderii, orfevrărie, mobilier liturgic - de o inestimabilă valoare, urmează a fi extrase din spaţii special amenajate şi aşezate în biserica de beton neterminată încă, reconstruită pe vechile fundaţii ale bisericii mănăstirii ctitorite de Şerban Cantacuzino, deci în condiţii de conservare incerte.
Piesa de rezistenţă din ansamblul vizat de această Hotărâre de Guvern este Iconostasul databil către 1682, singurul păstrat din perioada cantacuzină în colecţii publice muzeale şi care, potrivit opiniei specialiştilor, este pus într-un mare pericol. Publicul care doreşte să contribuie la salvarea Iconostasului de la Cotroceni este invitat să se documenteze asupra situaţiei şi, dacă este de acord cu opinia noastră, să semneze petiţia online deschisă de RNMR, care poate fi accesată la adresa http://www.petitieonline.ro/petitie-p47413046.html
Conform opiniei specialiştilor din Muzeul Naţional de Artă al României şi din afara MNAR, constituiţi într-o comisie la solicitarea muzeului, Iconostasul este deosebit de fragilizat din cauza vechimii suportului din lemn policromat şi aurit, precum şi a demontărilor şi remontărilor suferite de-a lungul timpului (în urma cutremurului din 1977, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, când a fost împuşcat, şi în 2002, când a fost montat în expunerea MNAR). Demontarea transportul şi mutarea acestuia într-un spaţiu nefinalizat pune în mare pericol ansamblul iconostasului: dacă se pune problema mutării lor, obiectele ar trebui să fie monitorizate vreme de cel puţin un an; microclimatul din interiorul bisericii este posibil să fie incompatibil cu obiectele aduse la un anumit stadiu de conservare; odată demontat şi supus unor condiţii de transport necontrolate, iconostasul va fi grav afectat, el fiind oricum o piesă fixă, ne-destinată manevrării.
Printre specialişti se numără: Pia Stinghie (coordonator al echipei care a realizat ultima restaurare a iconostasului în 2002), Prof. Univ. Dr. Dan Mohanu (Secţia de Conservare Restaurare Pictură Murală a Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti), Prof. Univ. Dr. Oliviu Boldura (Universitatea Naţională de Arte Bucureşti), Mihai Stinghie, Cornelia Săvescu, Dinu Săvescu, Romeo Gheorghiţă, Geo Niculescu (Institutul Naţional de Cercetare în Conservare şi Restaurare), Dan Ştefănescu (Şef Secţie Restaurare Muzeul Ţăranului Român), istorici de artă şi cercetători precum Prof. Univ. Dr. Corina Popa (Universitatea Naţională de Arte Bucureşti), Ioana Iancovescu (Institutul de Istoria Artei „George Oprescu”), Constanţa Costea (Institutul de Istoria Artei „George Oprescu”) şi Tereza Sinigalia (Institutul Naţional al Monumentelor Istorice).
Întrucât refacerea lăcaşului de cult ridicat de Şerban Cantacuzino în secolul al XVII-lea este un fapt de memorie al perioadei contemporane, o parte a specialiştilor au sugerat o metodă practicată la nivel internaţional, respectiv înlocuirea obiectelor de patrimoniu cu replici care să fie expuse în biserica nou construită (ex: statuia ecvestră a lui Marc Aureliu se află în muzeul Capitolin, unele vitralii de la Sainte-Chapelle sunt expuse în Muzeul Cluny). Chiar şi arheologul Alexandru Odobescu, datorită eforturilor căruia a fost fondat Muzeul Naţional de Antichităţi (una dintre primele asemenea instituţii din spaţiul românesc), pleda, în urmă cu 148 de ani, cu puţin înainte de legea secularizării averilor mănăstireşti, pentru strângerea obiectelor de cult într-un muzeu „unde să le fie asigurată o conservare mai bună decât pe la mănăstiri”.
Iconostasul de la Cotroceni are nevoie de susţinerea publicului, care este principalul beneficiar al existenţei lui, deoarece nu s-a avut în vedere opinia specialiştilor la semnarea HG nr.194. În plus, aplicarea Hotărârii de Guvern ar crea un precedent primejdios pentru eventuale solicitări similare (ar fi începutul sfârşitului colecţiilor muzeale constituite) şi ar provoca închiderea Galeriei de Artă Veche Românească (într-un context în care criza economică nu va permite, probabil, alocarea unor fonduri suplimentare în segmentul culturii).
În concluzie, forurile administrative şi-au spus cuvântul, specialiştii şi-au exprimat opinia, deci e timpul să ascultăm şi vocea naţiunii!
Mai avem maximum 20 de zile pentru a încerca să schimbăm situaţia.
Biroul de presă al RNMR
www.muzee.org
Somnul raţiunii naşte hotărâri de guvern!
Pe data de 10 martie 2009, Monitorul Oficial nr. 150 publica Hotărârea de Guvern 194/2009 (http://www.dsclex.ro/legislatie/2009/martie2009/mo2009_150.htm#hg194), adoptată pe 25 februarie 2009. Textul acesteia decide transferarea unei serii de obiecte de cult, „proprietate privată a statului”, care au aparţinut fostei bisericii (demolată în 1984) a fostei mânăstiri Cotroceni şi care se află, din 4 august 1977, în custodia Muzeului Naţional de Artă al României, către Administraţia Prezidenţială. Mai departe, aceaşi HG enumeră bunurile care vor fi trecute „în proprietatea Administraţiei Prezidenţiale” (este oare de ignorat această inconsecvenţă în terminologia juridică folosită?). Inventarul este într-adevăr unul fabulos: 37 de obiecte de argintărie, iconostasul (datat c. 1682), mai multe icoane, diverse piese de mobilier liturgic din lemn şi nouă ţesături. Informaţia generală, asupra căreia nu mai e cazul să stăruim, privind aceasta problemă o puteti găsi accesând link-ul http://www.ziare.ro/1236893406-Boc_orneaza_Palatul_Cotroceni_cu_patrimoniul_Muzeului_de_Arta_al_Romaniei.
Acum, să privim realitatea: ce ar presupune mutarea acestor obiecte de la Muzeul Naţional de Artă al României, unde se află în prezent? În presă au fost lansate tot felul de informaţii, au fost expuse o serie de păreri competente ale experţilor, dar, cu toate acestea, să încercăm să simplificăm un pic viziunea. Aşadar, avem o paletă lărgă de obiecte din lemn şi din fibre textile, destul de vechi (sfârşitul secolului al XVII –lea) care din punct de vedere al conservării sunt foarte dificil de stabilizat. Aceste obiecte au trecut printr-o serie de şocuri destul de puternice în ultimii 4o de ani. Spre exemplu, iconostasul a fost extras dintr-o biserică afectată puternic de cutremurul din 1977. Trebuie înţeles că această piesă de arhitectură interioară bisericească nu este o construcţie compactă, ci un amsamblu de părţi componente, de la început fragile. Dacă cutremurul a reuşit să afecteze structura unei clădiri, atunci este evident ce a putut însemna pentru această acest iconostas, pentru elementele îmbinate care făceau posibilă existenţa lui. Să mai adăugăm vârsta, de c. 350 de ani, la acest calcul complicat al fragilităţii? Să mai spunem că prin anexarea lui la zidăria bisericii, umezeala din aceasta, timp de 300 de ani, a pătruns şi în lemn devenind un factor determinant al degradării? Fumul lumânărilor, fluctuaţiile de temperatură sa nu fi avut nici un cuvânt de spus dealungul existenţei acestui iconostas? Mai este nevoie să amintim că în nefericitele evenimente din decembrie 1989, în care clădirea Muzeului de Artă a fost arsă şi împuşcată, şi acestă piesă a fost parţial ciuruită? Poate că ar fi necesar, mai degrabă, să le mulţumim restauratorilor şi conservatorilor care, prin munca lor, au făcut posibil ca această operă de artă religioasă să reziste până în prezent şi să fie expusă publicului general în galeriile celui mai important muzeu de artă din ţară.
Ceea ce este evident pentru specialisti şi pentru orice persoană de bun simţ intelectual, nu este evident pentru cei care şi-au pus semnătura (politică şi iresponsabilă) pe acea HG. Care ar putea fi raţionamentul pe baza căruia, fără consultarea anterioară a vreunui expert, s-a hotărât demontarea şi mutarea acestor obiecte din galeriile MNAR, transportarea lor într-un depozit şi apoi, remontarea lor într-o biserică neterminată? Ce ne poate face să credem că de aceste obiecte nu se va alege praful, doar despre elementele de pietrărie salvate din vechea ctitorie cantacuzinească ştim că s-au deteriorat după montarea lor în noua structură de beton, BCA şi oţel? Mai mult, care este garanţia că aceste piese nu se vor distruge într-un depozit mizerabil aşteptând ca o biserică „de palat”, care se află în construcţie de 15 ani, să fie terminată? Să fim oare liniştiţi de asigurările „specialiştilor” de la Muzeul Cotroceni, un muzeu ale cărui exponate pot fi numărate pe degete?
În prezent, toate obiectele de cult despre care HG a hotărât să fie trecute în proprietatea Administraţiei Prezidenţiale pot fi vizitate, fără nici o excepţie, de orice muritor de pe planetă care pune piciorul în Bucureşti. Conducerea Muzeului Cotroceni şi Administraţia Prezidenţială ne asigură că după mutarea acestora în noua biserică ele vor reintra în circuitul muzeal. O afirmaţie care ar trebui să ne liniştească! Cu toate acestea, poate ar trebui să ne întrebăm câţi dintre bucureşteni au vizitat Muzeul Cotroceni. Să vedem care sunt condiţiile în care expoziţia permanentă a aceastei unităţi de cultură poate fi văzută: „Vizitarea Muzeului Naţional Cotroceni se face în grupuri de maxim 15 persoane, cu programare anticipată la telefon 317.31.07 (de luni până duminică între orele 9.30-16.30) sau e-mail vizitare@aim.com (cu cel puţin o zi înainte, luni - joi între orele 9.30 - 16.00, vineri între orele 9.30-13.00)” sau „Este obligatorie prezentarea unui act de identitate la intrarea în muzeu (buletin, carte de identitate, paşaport)”, [vezi http://www.muzeulcotroceni.ro/informatii.html ]. Absolut firesc!!! Zona Palatului Cotroceni este una de securitate maximă, aşa că este perfect pertinent să ne întrebăm în ce condiţii ar putea fi vizitate de publicul larg aceste opere de artă medievală românească care urmează să fie montate într-o biserică plasată în inima complexului prezidenţial.
Continuarea acestei poziţii personale, pe care mi-o asum în mod individual, va urma pe măsură ce timpul îmi va permite să o fac. Voi încerca, alături de alţi oameni care vor dori să facă acest lucru, să ofer celor interesaţi viziunea de ansamblu asupra acestei probleme, viziune care nu poate fi expusă nici în presă şi nici în comunicatele instituţiilor implicate.
Acum, să privim realitatea: ce ar presupune mutarea acestor obiecte de la Muzeul Naţional de Artă al României, unde se află în prezent? În presă au fost lansate tot felul de informaţii, au fost expuse o serie de păreri competente ale experţilor, dar, cu toate acestea, să încercăm să simplificăm un pic viziunea. Aşadar, avem o paletă lărgă de obiecte din lemn şi din fibre textile, destul de vechi (sfârşitul secolului al XVII –lea) care din punct de vedere al conservării sunt foarte dificil de stabilizat. Aceste obiecte au trecut printr-o serie de şocuri destul de puternice în ultimii 4o de ani. Spre exemplu, iconostasul a fost extras dintr-o biserică afectată puternic de cutremurul din 1977. Trebuie înţeles că această piesă de arhitectură interioară bisericească nu este o construcţie compactă, ci un amsamblu de părţi componente, de la început fragile. Dacă cutremurul a reuşit să afecteze structura unei clădiri, atunci este evident ce a putut însemna pentru această acest iconostas, pentru elementele îmbinate care făceau posibilă existenţa lui. Să mai adăugăm vârsta, de c. 350 de ani, la acest calcul complicat al fragilităţii? Să mai spunem că prin anexarea lui la zidăria bisericii, umezeala din aceasta, timp de 300 de ani, a pătruns şi în lemn devenind un factor determinant al degradării? Fumul lumânărilor, fluctuaţiile de temperatură sa nu fi avut nici un cuvânt de spus dealungul existenţei acestui iconostas? Mai este nevoie să amintim că în nefericitele evenimente din decembrie 1989, în care clădirea Muzeului de Artă a fost arsă şi împuşcată, şi acestă piesă a fost parţial ciuruită? Poate că ar fi necesar, mai degrabă, să le mulţumim restauratorilor şi conservatorilor care, prin munca lor, au făcut posibil ca această operă de artă religioasă să reziste până în prezent şi să fie expusă publicului general în galeriile celui mai important muzeu de artă din ţară.
Ceea ce este evident pentru specialisti şi pentru orice persoană de bun simţ intelectual, nu este evident pentru cei care şi-au pus semnătura (politică şi iresponsabilă) pe acea HG. Care ar putea fi raţionamentul pe baza căruia, fără consultarea anterioară a vreunui expert, s-a hotărât demontarea şi mutarea acestor obiecte din galeriile MNAR, transportarea lor într-un depozit şi apoi, remontarea lor într-o biserică neterminată? Ce ne poate face să credem că de aceste obiecte nu se va alege praful, doar despre elementele de pietrărie salvate din vechea ctitorie cantacuzinească ştim că s-au deteriorat după montarea lor în noua structură de beton, BCA şi oţel? Mai mult, care este garanţia că aceste piese nu se vor distruge într-un depozit mizerabil aşteptând ca o biserică „de palat”, care se află în construcţie de 15 ani, să fie terminată? Să fim oare liniştiţi de asigurările „specialiştilor” de la Muzeul Cotroceni, un muzeu ale cărui exponate pot fi numărate pe degete?
În prezent, toate obiectele de cult despre care HG a hotărât să fie trecute în proprietatea Administraţiei Prezidenţiale pot fi vizitate, fără nici o excepţie, de orice muritor de pe planetă care pune piciorul în Bucureşti. Conducerea Muzeului Cotroceni şi Administraţia Prezidenţială ne asigură că după mutarea acestora în noua biserică ele vor reintra în circuitul muzeal. O afirmaţie care ar trebui să ne liniştească! Cu toate acestea, poate ar trebui să ne întrebăm câţi dintre bucureşteni au vizitat Muzeul Cotroceni. Să vedem care sunt condiţiile în care expoziţia permanentă a aceastei unităţi de cultură poate fi văzută: „Vizitarea Muzeului Naţional Cotroceni se face în grupuri de maxim 15 persoane, cu programare anticipată la telefon 317.31.07 (de luni până duminică între orele 9.30-16.30) sau e-mail vizitare@aim.com (cu cel puţin o zi înainte, luni - joi între orele 9.30 - 16.00, vineri între orele 9.30-13.00)” sau „Este obligatorie prezentarea unui act de identitate la intrarea în muzeu (buletin, carte de identitate, paşaport)”, [vezi http://www.muzeulcotroceni.ro/informatii.html ]. Absolut firesc!!! Zona Palatului Cotroceni este una de securitate maximă, aşa că este perfect pertinent să ne întrebăm în ce condiţii ar putea fi vizitate de publicul larg aceste opere de artă medievală românească care urmează să fie montate într-o biserică plasată în inima complexului prezidenţial.
Continuarea acestei poziţii personale, pe care mi-o asum în mod individual, va urma pe măsură ce timpul îmi va permite să o fac. Voi încerca, alături de alţi oameni care vor dori să facă acest lucru, să ofer celor interesaţi viziunea de ansamblu asupra acestei probleme, viziune care nu poate fi expusă nici în presă şi nici în comunicatele instituţiilor implicate.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
